Prima amintire, în care vag și nebulos m-am revăzut peste decenii mic copil, a fost noaptea cutremurului din ’40.
Impresionat probabil de zarva și speriatura celor din jur la hurducăielile pământului, răscolit din străfunduri de cine știe ce uriaș supărat să suporte pe umeri răutatea amarului de lume. Mă văd în imaginație micuț, de 3-4 anișori, trezit din somn (cutremurul producându-se noaptea), în brațele unui părinte, și neîntelegând ce se întâmplă, uitându-ne speriati să nu se darâme casa.
Cu siguranță copilaria mi-a fost marcată serios nu atât de nevoile unei familii numeroase (6 copii), dar mai ales de spaimele persecuțiilor politice ale tatălui, găsit de comuniști, ca un „nod în papură”, pe o listă politică compromițătoare, sau grijile chiaburești de atunci, de a se achita față de stat cu cotele imposibile la cereale și alte produse agricole – lapte, carne, lână, miere etc.
În acea tensiune, noi copiii, nu prea aveam loc de mofturi și răsfățuri copilărești. Viața noastră în aceste condiții, fără discuție, ne-a maturizat prin acele mici dar serioase responsabilități, ne-a pus în contact cu o lume aspră și o sumedenie de situații ce ne obligau de mici să reacționam cât mai aproape de decența în care ne educau părinții noștri: tatăl cu un calm și o delicatețe aparte, mama grijulie și aprigă în toate cele. Duminica ne duceam la biserica, iar de marile sărbători ne spovedeam și împărtășeam spălându-ne, de păcate.
Prof Vasile Constantin- Mao, fiu al părintelui Mihail Constantin
Categories: Articole