Religia patriarhilor biblici este trasată de trei idei forță:
1.Există un Dumnezeu ce a încheiat o alianță- legământ cu Avraam și cu urmașii lui;
2.Mărturia acestui legământ este viitoarea stăpânire a Canaanului;
3.Acest Dumnezeu este un Dumnezeu al dreptății; El este și judecătorul tuturor oamenilor.
Patriarhii sunt astfel păstrătorii tezaurului privind caracterul adevăratului Dumnezeu (Real, Diferit de lume, cu un plan in privința lumii- trimiterea Mântuitorului) și al cultului pe care Acesta îl acceptă si primește.
Ca urmare, patriarhii au inălțat altare „la Sichem și Betel ( Fac 33, 20; 35, 1-7 ) sau cele de mai târziu pe munții Ebal și Garizim (Deut 27, 5; Ioan 4, 20-21 )” și au adus jertfe pretutindeni unde s-au instalat, îndeplinind prin semnul exterior al sacrificiului cerut de Dumnezeu (Fac 15, 9-10) ritualul „oficializării” legământului cu divinitatea. Oriunde se deplasau in condițiile vieții nomade, patriarhii aduceau jertfe (Fac 8, 20; 12, 7-8), au ridicat altare de piatră pe care le sfințeau și afieroseau lui Dumnezeu, cum a făcut de pildă Iacob ce a luat piatra ce i-a folosit drept căpătâi „a așezat-o ca un monument și a turnat ulei deasupra ei” (Facere 28, 18-22 ) dând acelui loc numele Betel ( casa lui Dumnezeu). Patriarhii alegeau si arbori ( Fac 12, 6; 35,4; Deut 11,30; Ios 24,26 ) și fântâni sacre ( Fac 16,14 ) ce le reaminteau de ceea ce făcuse Dumnezeu într-un anumit moment al vieții lor, se rugau ( Fac 25,21 ), se prosternau (Fac 24,52 ). Se făceau libații si ofrande, se aduceau sacrificii de animale. Însuși legământul pe care Dumnezeu îl incheie cu Avraam este pecetluit în mod solemn printr-o jertfă ( Fac 15, 9-10 ). Altarul în Vechiul Testament primește două înțelesuri: loc de jertfă dar și loc pentru arderea tămâiei, simbol al rugăciunii și al darului adus lui Dumnezeu.
Categories: Articole