Menu Home

„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“

„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“, acest vers care pentru mine semnifică un singur cuvânt, un cuvânt compus cum trunchiul arborelui se compune dintr-o mairiadă de rădăcini nu are ca sistem de referinţă viaţa nicio clipă; „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“ nu își opune mirarea faţă de viaţă. Nu este vorba de moartea fiziologică opusă vieţii fiziologice. 

Particula „a muri“ nu se opune particulei „a trăi”. Ea nu se opune niciunei particule cu sens lingvistic; „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“ este un cuvânt compus şi în sine. Este un cuvânt sublim, este o acţiune. O acţiune de natură estetică. Dacă ar fi numai o revelaţie, atunci cuvântul acesta compus, mai devreme sau mai târziu, ar putea fi elucidat.

Dar el nu este în principal o revelaţie. EI este o acțiune: o intuiţie limită care-şi depășește sistemul de referință. „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“ este un cuvânt sublim; prin folosirea repetată a acestui cuvânt, prin intrarea lui în conștiința limbii române, desigur, în viitor el se va contracta, își va pierde unele silabe, unele vocale, unele consoane. În viitorul îndepărtat al limbii, el se va prescurta atât de mult încât va ajunge la fel de scurt și de la îndemâna rostirii fireşti cum este bunăoară cuvântul „dor“. Cine-ar putea să dezlege în cuvintul „dor“ zecile de cuvinte strămoşeşti care l-au procreat? (Nichita Stănescu)

Categories: Articole

plevna

Sari la conținut