Menu Home

Sinodalitate și autocefalie în istoria BOR (VI)

În sprijinul dovedirii autocefaliei de facto a Bisericii româneşti sunt de amintit următoarele realități, desprinse din istoria Bisericii Ortodoxe naționale, în perioada evului mediu:

3.Cu privire la exercitarea puterii jurisdicționale:-Începând cu sec XV în Moldova și XVI în Țara Românească, fiecare din Bisericile respective aveau câte trei ierarhi, mai târziu patru, din care unu era mitropolit (Suceava-Iași) iar ceilalți episcopi (Roman, Rădăuți, Huși; Râmnic, Buzău, Argeș) încât puteau constitui, în conformitate cu prevederile canonice, un sinod autocefal. Notăm că înființarea acestor scaune episcopale a fost hotărâtă în țară, în sobor de ierarhi, egumeni și mari dregători și aprobată de domn;-și-au ales singure pe toți episcopii, inclusiv pe primul ierarh, de neam român, hirotoniți în țară (cu unele excepții determinate de împrejurări istorice deosebite). De alegerea primului ierarh era înștiințată însă și Patriarhia Ecumenică;-și-au stabilit singure legile sau rânduielile de conducere și de organizare, în sobor, fără ca acestea să fie aprobate de vreo Biserică din afară;-au adoptat titlul onorific cel mai corespunzător ( mitropolit, arhiepiscop, iar din 1865 cel de primat);-au păstrat singure în tot decursul istoriei, relații cu toate Bisericile ortodoxe surori, fără intermediul vreunei alte Biserici autocefale;-au emis singure gramate sau documente de instituire în funcțiune ale ierarhilor, inclusiv pentru primul ierarh;-puteau să judece singure pe ierarhii lor, în caz de abateri ( caterisirea Sf Antim Ivireanul din dispoziția turcilor și a domnului fanariot);-și-au exercitat jurisdicția asupra credincioșilor lor din diaspora ( biserica din Lvov- sec XVI-XVII; bisericile românești din Europa Centrală și Apuseană- sec XIX)

Categories: Articole

plevna

Sari la conținut