Aducerea în Slobozia a Icoanei Maicii Domnului de la mănăstirea Rohia, 3 noiembrie 2017, a constituit un imbold spiritual și pentru comunitatea noastră spre a participa la acest act de cult cu multă râvnă dar și cu minte luminată de credință.
Astfel, în duminica anterioară evenimentului, 29 octombrie, s-a rostit o cateheză despre teologia sfintelor icoane în contextul iconoclast proclamat de cei rătăciți de la credință.
Cinstirea sfintelor icoane nu este o inchinare la chipuri cioplite, de la care fusese oprit poporul evreu, ci o veneratie adusa celor care mijlocesc penltru noi (Facere XVIII, 17-33 ; Iov XLII, 7-10), pentru ca „nu ne inchinam materiei, ci celui ce este infatisat in icoana, dupa cum nu ne inchinam materiei din care este facuta Evanghelia:, nici materiei Crucii, ci chipului Crucii”. In timp ce idolul ramane imaginea unui lucru real sau ireal, conceput si cinstit ca divinitate, icoana crestina este asemanarea unui lucru cu existenta reala, care a existat sau exista, este imaginea adevarului, si nu produsul plasmuirii mintii omenesti.
Poporul evreu a primit porunca de a nu-si face „chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant…” (Deut. V, 8-9), dintr-o pedagogie divina, intrucat traia in mijlocul popoarelor pagane si idolatre, care l-ar fi tentat la reprezentare materiala a lui Dumnezeu, fiinta pur spirituala si imperceptibila prin simturi. Simboalele legii vechi – mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul sfant, sicriul legii etc. – constituiau semnele sensibile ale prezentei lui Dumnezeu in mijlocul poporului ales. Aceste simboale erau o anticipare a icoanelor, precum insusi Vechiul Testament era o anticipare, o calauza, un pedagog catre Hristos. Un teolog ortodox remarca ca „…nu recunoasterea unei lucrari a lui Dumnezeu in obiectele naturale si cu deosebire in simboalele sacre, indicate de Dumnezeu in mod supranatural, era interzisa in Vechiul Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu insusi” pentru ca insasi distinctia pe care o face Vechiul Testament intre simboalele naturale si cele sacre, indicate prin Revelatia supranaturala si introduse in cult, „era menita sa fereasca poporul Israil de a confunda pe Dumnezeu cu natura in mod panteist”.
Dupa porunca Legii vechi, cinstirea adusa lui Dumnezeu nu s-a materializat prin reprezentari iconografice pentru cauzele mentionate mai sus, dar aceasta cinstire cunoaste forme exterioare, ca de pilda aprinderea candelelor si a tamaiei inaintea chipurilor si obiectelor sfinte (Exod XXVII, 20-21 ; XXX, 1-8 ; Lev. XXIV, 2-4). Asadar, nici Legea veche nu opreste cinstirea chipurilor si a obiectelor sfinte, asa dupa cum pretindeau iconoclastii si dupa cum sustin, astazi, unii protestanti si cultele neoprotestante.
In crestinism, reprezentarea lui Dumnezeu in formele artei iconografice a devenit posibila datorita faptului istoric al intruparii. „Negresit, sa nu faci icoana lui Dumnezeu Cel nevazut – ne invata teologul icoanelor, Sfantul Ioan Damaschin. Dar cand vezi ca Cel fara de corp s-a facut pentru tine om, atunci vei face icoana chipului Sau omenesc. Cand Cel nevazut s-a aratat vazut in trup, atunci vei infatisa in icoana asemanarea Celui care s-a facut vazut. Cand Cel fara greutate, fara calitate si fara marime, din pricina superioritatii firii Lui, Cel care exista in chipul lui Dumnezeu, a luat chip de rob (Filip. II, 6-7), prin aceasta apropiere de calitate si cantitate a imbracat chipul corpului, atunci zugraveste-L in icoane si aseaza-L spre contemplare, pe Acel Care a primit sa fie vazut…”.
In Biserica Ortodoxa, venerarea sfintelor icoane se intemeiaza insa „nu numai pe natura subiectelor insesi care sunt infatisate pe ele, ci si pe credinta in aceasta prezenta plina de har, pe care Biserica o invoca prin puterea sfintirii icoanei. Ritualul binecuvantarii icoanei stabileste o legatura intre imagine si prototipul ei, intre cel ce este infatisat si infatisarea insasi”. Prin puterea acestei prezente harice, orice icoana sfintita este, in principiu, facatoare de minuni. De aceea se poarte spune ca cinstirea sfintelor icoane face parte din insasi fiinta pietatii Ortodoxiei, din cultul Bisericii noastre, care „…constituie cel mai mare si pretios lucru pe care il avem”. (Pr. Dr. Nicolae V. Dura)
Categories: Articole