În a doua zi a Paştilor, luni dimineață, 17 aprilie 2017, slujba dimineții, identică celei din noaptea Învierii, a evidențiat, prin rânduiala tămâierii din abundență a întregii biserici, la fiecare cântare a canonului pascal, deci de 8 ori în total, caracterul prefigurativ-tipic al adunării liturgice în Casa Domnului, ca imagine ceresc-palpabilă a rugăciunii celei primite Sus, aşa cum o prezintă, la sfârşitul Bibliei, Sf Evanghelist Ioan: „Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor”(Apoc 8, 3-4). Îndeplinit cu evlavie, gestul cultic al tămâierii, ca îmbălsămare a spațiului sacru, ca spiritualizare a jertfei de tămâie, ca aspect revelatoriu al dimensiunii noi a lumii, recreate tainic prin Învierea lui Hristos, împlineşte, printr-un gest-rugăciune destul de comun cultului divin, o dimensiune liturgică curățitoare, o hierurgie, clamată cu multă emfază în zilele Învierii: „unde-ți este iadule biruința?” Prin această rânduială- alături de bucuria pascală, de dialogul continuu preot- credincioşi cu cuvintele prăznuirii, de spațiul cultic frumos împodobit, de veşmintele de sărbătoare purtate de cler şi credincioşi, de umplerea spațiului cu fum înmiresmat- credincioşii pot şi mai bine conştientiza împlinirea cuvinteor cântării bisericeşti: „în biserica slavei Tale Doamne stând, în cer ni se pare că suntem”.

Categories: Articole