Nu ţin minte să mai fi trăit o astfel de toamnă,Scăldându-mi ochii într-un covor de frunze arămii,Cu adieri reci de vânt învăluindu-mă, şoptindu-mi,Ceva ce crengile golaşe, aplecate, nu pot să-mi spună.Nu ţin minte, să mai fi trăit un astfel de apus,Cu soarele-agăţat de orizont, plângând,Cu norii-n zdrenţe cenuşii împrăştiaţi, în infinitul cer,Stăpână noaptea-şi întinde aripa-i întunecată.Nu ţin minte să mai fi iubit atâta toamna,Cu ploile ei reci, şi vântul viu, rebel,Cu păsări disperate, şi-n nepăsarea ierbii,Cu soarele rebel, numit de-acum, dorinţă.Nu ţin minte să mai fi iubit atâta un apus,Cu izbăvitoarea-i linişte, şi pace,Cu greaua suferinţă lăsată jos – povaraŞi mirosind ţărâna cu sufletul uşor. Dan Coblis

Categories: Articole