Menu Home

Despre izgonirea lui Adam din rai

„Nu numai scoaterea din rai este semn de iubire de oameni şi de bunătate, ci şi aşezarea în faţa raiului! Ca să-l doară inima neîncetat, gândindu-se în fiecare zi de unde a căzut şi în ce stare a ajuns. Dar chiar dacă vederea raiului îi pricinuia durere nespusă, totuşi asta nu-i era un temei de mic folos, pentru că necontenita privire a raiului era pentru cel îndurerat o întărire pentru viitor, ca să nu mai cadă iarăşi în acelaşi păcat. Aşa obișnuim să facem şi noi oamenii în cele mai multe cazuri. Când ne desfătăm cu multe bunătăţi, nu ştim să ne folosim cum trebuie de ele; când, însă, le pierdem, ne cuminţim şi atunci prin experienţă ne dăm seama de trândăvia noastră şi aşa, prin schimbarea lucrurilor, învăţăm ce am pierdut şi în ce rele am căzut”.

„Dar ce bine i-a făcut că l-a scos din rai? M-ar întreba cineva. -Nu privi cu uşurinţă faptele, iubite, nici nu cerceta superficial cele făcute de Dumnezeu! Priveşte în adâncul marii Lui bunătăţi şi vei vedea că toate faptele lui Dumnezeu urmăresc scopul acesta. Spune-mi, în ce prăpastie nu s-ar fl prăvălit Adam, dacă şi după călcarea de poruncă s-ar fi bucurat de aceleaşi bunătăţi ca şi mai înainte? Dacă după atâtea făgăduinţe a putut primi înşelăciunea şarpelui, a putut primi ispita diavolului, adusă prin şarpe, prin care i-a insuflat nădejdea îndumnezeirii, şi cu asta l-a dus la păcatul călcării de poruncă, n-ar fi crezut, oare, cu mult mai vrednic de credinţă pe vicleanul diavol decât pe Creatorul tuturora şi nu şi-ar fi închipuit, oare, iarăşi despre sine însuşi lucruri mai mari decât propria lui valoare? Aşa e omul! De nu e înfrânat când păcătuieşte, de e lăsat să păcătuiască în toată voia, merge mai departe cu păcatul până ce cade în prăpastie. De altfel pot dovedi şi în alt chip că Dumnezeu l-a izgonit pe Adam din rai şi l-a osândit la moarte, tocmai pentru ca să-şi arate iubirea Sa faţă de oameni. Izgonindu-l din rai şi silindu-l să locuiască în apropierea raiului, l-a făcut mai înţelept, l-a întărit pe viitor şi l-a învăţat să cunoască prin fapte că a fost înşelat de diavol. Pedeapsa la moarte, apoi, i-a dat-o pentru aceea ca să nu păcătuiască la nesfârşit, din pricină că prin călcarea poruncii, ajunsese supus păcatului. Nu ţi se par, deci, toate acestea şi izgonirea din rai şi osândirea la moarte semne foarte mari ale iubirii de oameni ale lui Dumnezeu? Mai pot adăuga şi altceva. Ce anume? Mânia lui Dumnezeu pe Adam n-a mărginit numai la Adam binefacerile mâniei Sale. Dumnezeu a vrut să înţelepţească şi pe oamenii de mai târziu prin cele întâmplate lui Adam. Dacă deci, cu toate cele petrecute cu Adam, Cain, fiul lui, care văzuse cu ochii lui izgonirea tatălui său din rai şi căderea lui din slava aceea nespusă, care cunoştea blestemul acela grozav, ce glăsuia: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19), tot nu s-a înţelepţit, ci a căzut în păcate şi mai mari, la ce nebunie n-ar fi ajuns, dacă n-ar fi văzut cele întâmplate tatălui său? Şi lucru minunat este acesta că Dumnezeu, pedepsind un păcătos atât de mare, care-şi mânjise mâna cu acea blestemată ucidere, a unit pedeapsa cu iubirea de oameni”. (Sf. IOAN GURA DE AUR)

Categories: Articole

plevna