g.Aspecte canonico-juridice ale reformelor bisericești din sec. XIX

1.Sinodalitatea

Ca un reflex târziu al principiului nomocanonic, dar în același timp ca un cântec de lebădă al legăturii strânse dintre Stat și Biserică, inițiativele privind autocefalia și organizarea bisericească, din etapa premergătoare Unirii, din timpul Unirii și din vremurile de consolidare a statului România, au fost dezbătute și legiferate în forurile de conducere ale statului, din care iararhia superioară făcea parte . Optica în care se integrează acest demers general de organizare bisericească privește tocmai consolidarea unirii celor două Principate românești, întrucât, în jurnalul Biserica o seamă de clerici scriu: „deși unirea politică a Principatelor este desăvârșită, totuși Unirea Bisericii române, una prin dogmele sale, stă încă despărțită prin organizarea sa ierarhică; și până astăzi (1863) încă niciun legământ decât al dogmelor și al aceluiași sânge, nu întrunește încă pe clerul de dincolo de Milcov cu cel de dincoace” . Nu mai era posibil ca un stat unitar să aibă două unități bisericești cu organizare și conducere diferită. Mijlocul prin care putea fi făcută unificarea bisericească era autoritatea sinodului, care din păcate, din cauza intereselor pecuniare ale Patriarhiei Ecumenice, nu funcționa în Principate, „căci deși ierarhii celor două țări erau în număr suficient pentru o forma sinodul, ei continuiau să trăiască sub imperiul dependenței de Constantinopol și nu îndrăzneau să facă nimic fără asentimentul Patriarhiei. Atunci, Domnitorul și Guvernul său, voind să rezolve chestiunea dependenței de Constantinopol a alcătuit Legea sinodală” .

Categories: Articole