Aspecte canonico-juridice ale reformelor bisericești din sec. XIX

Sinodalitatea

Ca un reflex târziu al principiului nomocanonic, inițiativele privind autocefalia și organizarea bisericească, din etapa premergătoare Unirii, din timpul Unirii și din vremurile de consolidare a statului România, au fost dezbătute și legiferate în forurile de conducere ale statului, dincare iararhia superioară făcea parte.

Problema ivită privea însă componența sinodului, ce avea diferite aspecte:

Legea sinodală (a lui Cuza): Sinodul general era format din mitropoliți și episcopii eparhioți, din arhiereii titulari români, din decanii Facultăților de teologie din București și Iași (încăneînființate) și din câte trei deputați din fiecare eparhie, pentru trei sesiuni, aleși declerul de mir, dintre preoții de mir și laicii cu studii teologice;Legea din 1909, consemna funcționarea în continuare a Sfântului Sinod, dar crea oinstituție nouă, Consistoriul Superior Bisericesc, organism mai larg de conducere a Bisericii din care făceau parte: membrii Sfântului Sinod, un preot profesor, reprezentând Facultatea de Teologie, un preot profesor , reprezentând seminariile, 17 preoți, reprezentând clerul de rând și 2 stareți, reprezentând clerul monahal.

În privința statutului canonic al acestor tipuri de sinodalitate, sunt de făcut câtevaprecizări:

Canoanele reglementează doar chestiunea sinoadelor episcopale, fără să excludă sausă legitimeze și celelalte instituții sinodale mixte ce au existat în istoria Bisericii;Canoanele privesc doar două tipuri de sinoade:complet=general ( alcătuit din doi episcopi din fiecare provincie, având dreptul să delibereze în orice chestiune, hotărârile fiind obligatorii pentru toate provinciile ce aveau membri în sinod) șieparhial= mitropolitan ( alcătuit din episcopii unei mitropolii, subordonat direct sinodului general, cu drepturilimitate la chestiuni administrative și disciplinare. La ambele sinoade puteau lua șicredincioșii laici (ca în cazul sinoadelor ecumenice). Însă participarea laicilor la sinoadele mitropolitane nu constituia o problemă, deoarece ele nu dezbăteau chestiuni de doctrină.

CANONUL 18 Cartagina*(…)Drept aceea să se întărească în acest sinod ca, potrivit celor hotărâte la Niceea, să seconvoace în fiecare an pentru pricinile bisericeşti, care de multe ori se întârzie sprepieirea poporului, Ia care sinod toţi cei ce ţin primele scaune ale eparhiilor să trimită dinsinoadele lor episcopi reprezentanţi pe doi sau şi pe câţi vor alege, pentru ca sinodulîntrunit să poată avea deplină autoritate.

CANONUL 95 Cartagina*S-a hotărât că de acum înainte nu mai este necesar ca în fiecare an să se întruneascăfraţii, ci de câte ori va cere trebuinţa obştească, adică a toată Africa, (atunci) dându-sescrisori din toate părţile către acest scaun, trebuie să se adune sinodul în acea eparhie încare ne-ar îndemna nevoia şi împrejurările; iar pricinile care nu sunt comune, să se judece în (episcopii) eparhiile, parohiile proprii.

Categories: Articole