Ca împărat al creştinilor, Constantin cel Mare a arătat multă râvnă pentru unitatea credinţei creştine. Şi aceasta s-a văzut pe vremea ereziei lui Arie, cea mai mare rătăcire din viaţa Bisericii lui Hristos. Arie învăţa că Hristos n-a fost Dumnezeu adevărat, îmbrăcat în fire de om şi coborât în lume, cum socoteşte dreapta credinţă, Hristos, pentru el, era numai o creatură trimisă să izbăvească omenirea. Şi era mare tulburare în Biserică. Deci, înţelegând că numai prin unitatea credinţei, Biserica era un mare sprijin pentru unitatea împărăţiei, marele Constantin a hotărât ţinerea Sinodului de la Niceea, la care el însuşi a fost de faţă. Aici, episcopii din toată lumea creştină au osândit rătăcirea lui Arie şi au mărturisit dreapta credinţă, alcătuind cea mai mare parte din Crez, pe care, de atunci, îl rostim şi noi, la orice Sfântă Liturghie. Şi a fost ajutat Sfântul Constantin şi de evlavia şi râvna mamei sale, pe care împăratul a trimis-o la Ierusalim, pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii.

Şi, descoperind locul Golgotei, al Sfântului Mormânt şi lemnul Sfintei Cruci, împărăteasa a zidit, cu împărătească dărnicie, biserica Sfântului Mormânt (Anastasis), biserica din Betleem, pe cea din Nazaret şi alte sfinte locaşuri. Multe alte fapte de folos credinţei lui Hristos au săvârşit marele Constantin şi maica sa Elena, pentru care s-au învrednicit a se numi „Sfinţii cei întocmai cu Apostolii, împăraţi”. Şi a murit Sfântul Constantin, după ce s-a botezat, la anul 337, cu zece ani în urma morţii mamei sale, Sfânta Elena.

Categories: Articole