Menu Home

Despre sfinții din cel mai vechi și mai bine păstrat „martirion” din Peninsulă Balcanică

Întreaga Sciție Mică, adică Dobrogea de astăzi, acum două milenii făcea parte din Imperiul Roman și era destinată, în timpul marilor persecuții creștine din secolele I-IV după Hristos, pentru surghiunirea și martirizarea creștinilor care refuzau să se închine idolilor păgâni și să le aducă jertfă. Acest teritoriu de la periferia de nord-est a imperiului, plasat între Dunăre și Marea Neagră, mai ales Delta Dunării și codrii seculari dintre Măcin, Isaccea, Niculițel și Babadag, ca și zona de sud a Dobrogei dintre Cernavodă, Adamclisi, Mangalia și Constanța (Tomis) erau cele mai potrivite pentru acest scop.

Dintre cele zece persecuții romane împotriva creștinilor desfășurate între anii 64 și 324, care au umplut cerul de sfinți și au sfințit pământul cu sângele a peste zece milioane de martiri, trei din ele au fost cele mai sângeroase: persecuția lui Deciu (249–251), a lui Dioclețian și Maximian (284–305) și a lui Liciniu (308–324), în Răsărit, care au dat cei mai mulți mucenici. În timpul acestor persecuții au fost surghiuniți în Sciția Mică mii de creștini, ostași, dregători, clerici și cetățeni romani de toate vârstele și stările sociale.

Unii dintre ei mureau aici de foame și de frig, sau din cauza bătăilor pe care le răbdau cu bărbăție, ca niște sfinți mărturisitori ai Sfintei Evanghelii. Alții reușeau să se repatrieze după terminarea surghiunului sau după moartea împăraților și guvernatorilor persecutori. Iar alții, poate sute dintre ei, fiind mai tari în credință și mai râvnitori pentru Hristos, erau greu chinuiți și apoi martirizați aici, între Dunăre și Marea Neagră, prin decapitare. Trupurile lor, devenite sfinte moaște, erau luate în grabă de creștini și îngropate provizoriu în locuri de taină, cunoscute numai de ei. Noaptea mergeau la mormintele lor, le tămâiau, se rugau și aprindeau lumânări. Ei păstrau pe ascuns evlavia sfintelor moaște și scriau scurte biografii cu viața și pătimirea sfinților mucenici. Așa luau naștere actele martirice, iar martirii intrau în memoria creștinilor, în cultul Bisericii lui Hristos și în sinaxarele ei.

Așa au fost salvați de uitare zeci de mii de mucenici din Imperiul Roman și peste o sută din Dobrogea. Mai târziu, când focul persecuțiilor străine se stingea și se făcea iarăși pace în imperiu, creștinii scoteau din păduri și din morminte moaștele ascunse ale sfinților mucenici și le așezau cu cinste în cripte, anume zidite de ei, numite „martirioane”, peste care zideau biserici (bazilici) de piatră și cărămidă, ale căror numeroase ruine se văd și astăzi în toată Dobrogea. Unele din aceste martirioane (cripte martirice) din primele secole creștine s-au ruinat de-a lungul vremii. Altele au fost distruse și profanate de popoarele barbare, care năvăleau mereu peste țările creștine. Iar altele au rămas până astăzi ascunse în pământ, pentru nevrednicia creștinilor, ca niște mărgăritare de mult preț.

Cu rânduiala lui Dumnezeu, în anul 1971, luna septembrie, pârâul satului Niculițel–Tulcea, venind mare, a descoperit, sub șoseaua ce trece prin mijlocul localității, cel mai vechi și mai bine păstrat „martirion” creștin din întreaga Peninsulă Balcanică și printre cele mai rare și prețioase din lume. Cripta martirică de la Niculițel, construită din cărămidă, cu dimensiunile de 3,70×3,50×2,30 m, este împărțită în două mici încăperi supraetajate. În încăperea de sus s-au găsit patru moaște întregi de martiri, așezate într-o raclă comună, de lemn, după tradiția ortodoxă cunoscută, cu mâinile pe piept și cu capul spre apus. Toți martirii aveau capetele tăiate, din care trei erau așezate la locul lor, iar al patrulea se afla pe pieptul martirului. Pe peretele din stânga intrării se află săpată în mortar următoarea inscripție în limba greacă: „Martirii lui Hristos”, iar pe peretele din dreapta scrie: „Zoticos, Attalos, Kamasis, Filippos”, având deasupra crucea monogramată (Hr).

În încăperea de jos, împărțită și ea în mici secțiuni, s-au găsit aproape o sută de bucăți de oase sfinte, care aparțineau altor doi martiri necunoscuți, care, probabil, pătimiseră odată cu ceilalți patru în localitatea romană din apropiere, numită Noviodunum, astăzi Isaccea. Pe o lespede de calcar este scrisă această mică inscripție: „Aici și acolo (se află) sângele (vlaga) martirilor”.

Martirologiul siriac și mai ales Martirologiul ieronimian fixează data pătimirii acestor sfinți martiri la 4 iunie și, alături de cei patru amintiți mai sus, înșiră și alți martiri, ca: Eutihie, Quirinus, Iulia, Saturninus, Ninita, Fortunio și alți 25 ostași ai lui Hristos, ale căror nume nu sunt scrise în aceste sinaxare (vieți de sfinți).

Deasupra criptei martirice de la Niculițel s-a construit o bazilică din piatră și cărămidă destul de mare, care a servit, probabil, ca lăcaș de cult al unei străvechi mânăstiri, în secolele IV-VII. În anul 602, datorită invaziei slavilor și bulgarilor, care traversează Dobrogea spre sudul Dunării, majoritatea bazilicilor și a centrelor creștine organizate din Dacia Pontică sunt devastate și rămân în ruină.

Sfinții Mucenici de la Niculițel, Zotic, Atal, Camasie și Filip, împreună cu ceilalți 31 de martiri, cu nume și fără nume, de origine greci, romani, traci, daci și capadocieni, au pătimit pentru Hristos prin tăierea capului, fie în timpul persecuției lui Dioclețian, în anii 303–304, fie în timpul ultimei persecuții sângeroase din timpul împăratului Liciniu, în anii 319–324.

După ce moaștele lor au fost așezate provizoriu în morminte simple și discrete de frica ostașilor romani, sub împărăția Sfântului Constantin cel Mare, după anul 324, când capitala imperiului este mutată la Constantinopol, creștinii din Sciția Mică (Dobrogea), ajutați de episcopii de la Tomis, construiesc o criptă nouă în comuna Niculițel și înalță biserică mare deasupra, unde așază definitiv moaștele martirilor amintiți.

Așa a binecuvântat Dumnezeu pământul nostru străbun cu numeroși martiri creștini, încă din primele secole și până în zilele noastre. Așa ne-a descoperit Mântuitorul moaștele întregi ale celor patru martiri, care au sfințit pământul neamului cu jertfa și sângele lor. Jertfa Sfinților și Mucenicilor Zotic, Atal, Camasie și Filip, împreună cu a celorlalți 31 de mucenici, de la Isaccea–Niculițel, este una dintre cele mai mari jertfe martirice pentru Hristos, din țara noastră. Numai jertfa marelui domn și martir Constantin Brâncoveanu, cu a celor patru fii ai săi, poate fi pe măsura sfinților mucenici de la Niculițel.

Descoperirea acestor patru sfinte moaște întregi, unele dintre cele mai vechi și mai bine păstrate moaște creștine din lume, formează o minune a lui Dumnezeu săvârșită cu noi și un semn al milei Tatălui ceresc cu poporul român, credincios și atât de mult încercat. Ele sunt o dovadă că Mântuitorul încă ne iubește, că nu ne-a părăsit pentru păcatele noastre și că ne cheamă și pe noi, prin rugăciunile sfinților mucenici, la pocăință, la smerenie, la credință și la o viață creștină cât mai curată, până la jertfa supremă pentru dragostea lui Hristos, știind că fără jertfă creștină nu este mântuire.

Din toamna anului 1971, moaștele celor patru sfinți martiri de la Niculițel au fost depuse în biserica Mânăstirii Cocoș, spre închinarea credincioșilor iubitori de mucenici. Ele formează cea mai mare cunună a Bisericii lui Hristos din România, pentru care lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită.

Pomenirea Sfinților Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip și a celor împreună cu dânșii se face la 4 iunie.

Categories: Articole

plevna

Sari la conținut