Cititorii acestui site o știu, fără îndoială, pe Corina, enoriașa noastră studioasă.

Cei ce încă nu o cunosc, pentru că va veni un timp în care va fi foarte cunoscută, vor afla câte puțin despre ea și visurile ei tainice în căutarea locului său de lumină în lumea lui Dumnezeu privind aici aici, aici și aici.

Înzestrată cu o neostoită dorință de a acumula adâncimi de duh pe care să le treacă prin filtrul minții și a trăirilor proprii, spre a-și oferi mugurele unui gând- numai de ea plăsmuit, ca răspuns personal marilor teme filosofice ale omenirii- și a-l înălța prin truda minții și a simțirii către lujerul atras și încălzit de lumina credinței în Înțelepciunea personificată, Corina este dăruită cu ușurința așternerii ideilor în texte pline de căutări, întrebări și răspunsuri.

În ultimul timp, trăind într-un mediu academic plin de entuziasm și vervă intelectuală, ca studentă meritorie a Facultății de Limbi Străine a Universității din București, enoriașa noastră a avut curajul saltului calitativ, debutând într-o publicație de specialitate, Armonii culturale, dovedindu-și că lecturile și frământările proprii sunt ca niște aripi ce pot susține, din ce în ce mai stabil, zborul către Sus.

Pentru site-ul comunității parohiale, Corina a oferit, floarea rară a recunoștinței,  un text dedicat căutării spirituale a locului ce în realitate este o Persoană.

Acasă

„Acasă” e un complement circumstanțial de loc, număr singular, cu funcție sintactică de adverb de mod. Format din combinarea a trei morfeme mai mici, dintre care două sunt conjuncții, iar celălalt e o prepoziție. Doar atât?

Ce vreau să spun este că „acasă” este un cuvânt care, în principiu, poate fi foarte bine descris, dar oare poate să mai însemne și altceva? Ce se poate înțelege prin acesta care, vă spun sigur, are o însemnătate mai mare decât o analiză?

Când îți ai mintea alocuri și sufletul îți umblă pustiit, e timpul să te întorci unde îți e mai bine. Să iei o pauză, să tragi aer în piept pentru a umfla cât mai mult plămânii și să plutești asupra apelor învolburate. Este adevărat că nu poți comanda mării să fie cuminte când ea este libertatea însăși, partea sălbatică a frumuseții, o creație a Afroditei și a lui Thetys.

Acasă este locul unde liniștea își are cuibul, unde nu este niciodată prea frig sau prea cald, ci perfect. Acolo timpul se oprește și poți să devii stăpân peste tot și toate.  Acasă este acolo unde simți că te conectezi cu tine, unde sufletul tău își poate lua o pauză de la mult prea grăbita lume, unde-i siguranță și iubire. Poate sunt puțin teribilistă, dar aș putea spune că acasă este Dumnezeu și Dumnezeu este acasă. Am avut o luptă mare cu mine pe tema credinței de-a lungul anilor adolescenței, am fost o răzvrătită împotriva lui Dumnezeu, care, poate așteaptă cuminte să Îl accept în totalitate și acum. Știi, sunt nopți în care mă înec într-un vin mult prea sec gustului meu și aștept o mângâiere, un sărut pe creștet. Mă uit la cer și îi vorbesc, aștept un răspuns și încep să mă simt mult prea singură. Se pare că ceru-i gol.

Poate cerul este gol deoarece El nu se află doar acolo, ci și printre noi. 

 Arată-mi, Doamne, cum poți să iubești Tu atât de frumos, arată-mi de ce mă iubești așa de tare ca să Te pot înțelege mai bine. În aceste momente nu pot vedea decât o nevrednică de iubire și de speranță, nu îți pot înțelege alegerea de a mă iubi atât de mult. Salvează-mă de mine însămi căci sufletul meu vrea să creadă că Ești acolo cu adevărat, dar carnea aceasta ce are să-mi putrezească într-o zi, nu-mi dă voie a crede asemenea minunăție. Este mai ușor să accept că sunt om și că am nevoie de Tine, cu toate că urăsc asta. Cu cât fug mai tare de această idee, de această condiție, cu atât mă apropii, dar de accept atât de ușor că sunt om, frica mă cuprinde. Sunt atâtea momente în care aș vrea să Te strig, dar cel mai probabil, e lumea prea mare pentru a mă auzi.

Te plâng cu lacrimi fierbinți de fiecare dată când îmi amintesc durerea Ta, căci noi am fost criminalii ce Te-au batjocorit și omorât, îți simt rănile adânci în propria-mi carne și vreau să le alin. Iubirea mea se transformă în durere și râsul meu în plânset căci nu am puterea de a face mai mult decât să îmi dau seama că am mai mult decât merit. Mi-aș dori ca lumea să fi fost mai bună cu Tine căci nu sunt destule mâini în lume să-ți cuprindă iertările și nici destule degete pentru a le număra.

Cu iubirea Ta, am învățat să-mi dau seama că m-am descătușat.

Categories: Articole