Sfântul Apostol Pavel ne spune că credința este din auz, iar auzul prin cuvântul lui Dumnezeu. Adevărul acestor cuvinte apostolice îl înțelegem mai cu seamă din spusele Evangheliei care s-a citit astăzi. Minunea ce s-a făcut cu slăbănogul a avut o mare putere să încredințeze pe toți cei ce au văzut-o cu ochii lor, că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat. Cine altul cunoaște păcatele cele ascunse, sau înțelege gândurile cele din adâncul inimii, sau numai printr-un cuvânt poate să întărească mădularele slăbănoage și neputincioase, afară de Cunoscătorul inimilor, Atotputernicul Dumnezeu? Însă cărturarii iudeilor ziceau că Iisus Hristos este un om hulitor, iar poporul de rând zicea că este numai un făcător de minuni. Mulțimea oamenilor n-a văzut nici celelalte minuni ale lui Iisus Hristos, nici pe aceasta, ci numai prin cuvintele evanghelice a auzit povestirea minunilor lui Iisus Hristos și a crezut că Iisus Hristos, Care le-a făcut, este Dumnezeu desăvârșit. Zadarnic caută unii să vadă minuni spre luminarea, întărirea și creșterea credinței lor, pentru că celor vrednici de credință le ajunge auzul și cuvântul lui Dumnezeu, care intră prin auz în sufletul nostru. Acesta luminează, întărește și crește cunoașterea lui Dumnezeu cea adevărată și credința în Hristos. Deci, frați creștini, pregătiți-vă, cu luare aminte și cucernicie, căci vom aduce în auzurile voastre cuvântul lui Dumnezeu, cel sfânt și adevărat, al Sfintei Evanghelii ce s-a citit astăzi, care spune:
„În vremea aceea, după câteva zile, a intrat Iisus în Capernaum și s-a auzit că este în casă și îndată s-au adunat mulți, că nu mai era loc nici pe lângă ușă, și le grăia lor cuvântul“. (Marcu 2, 1-2)
Gherghesenii alungaseră pe Iisus Hristos din hotarele ținutului lor, Gherghesa, ce se găsea lângă Marea Tiberiadei, în partea dinspre răsărit a ei. Pentru aceasta, intrând Iisus în corabie, a trecut Marea Tiberiadei și a venit în Capernaum. Evanghelistul Matei numește orașul acesta cetatea lui Iisus Hristos, fiindcă în acesta Domnul Hristos avea locuința Sa, precum mărturisește același evanghelist, zicând: și lăsând Nazaretul, venind, a locuit în Capernaum, care este lângă mare (Matei 4, 13).
Când s-a auzit că Iisus a intrat în casă, îndată s-au adunat atât de mulți oameni în casa aceea, încât nu mai era loc nici pe lângă ușă și nici înaintea ușii. În timpul când Iisus Hristos îi învăța pe cei de față despre Împărăția lui Dumnezeu,
„Au venit la El, aducând un slăbănog, pe care îl purtau patru inși, și neputând să se apropie de El, din pricina mulțimii, au desfăcut acoperișul casei unde era Iisus și prin spărtură au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Atunci, văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iartă-se ție păcatele tale!“ (Marcu 2, 3-5)
Doi slăbănogi a vindecat Iisus Hristos: pe unul la scăldătoarea oilor, despre care a scris numai Evanghelistul Ioan, iar pe altul în Capernaum, despre care scrie nu numai Evanghelistul Marcu, cum am auzit în Evanghelia de astăzi, ci și Matei și Luca. La locuința Sa din Capernaum, au adus pe un slăbănog. Slăbănogul acesta de ar fi avut puțină putere să-și miște picioarele lui, ar fi venit singur la Iisus Hristos; iar dacă alții ar fi putut să-l miște de pe patul lui, l-ar fi adus sprijinindu-l sau rezemându-se el de dânșii. Fiindcă auzim însă că l-au adus, ridicându-l împreună cu patul în care zăcea, l-au urcat pe acoperișul casei și, printr-o spărtură făcută de cei ce-l purtau, l-au lăsat înăuntru și l-au pus înaintea lui Iisus Hristos, se vede că îi erau cu totul slăbănogite și nemișcate toate mădularele lui, încât nici el nu putea să se ridice din patul său și nici alții nu puteau să-l ridice. Pentru aceasta l-au adus la Iisus cu patul pe care zăcea. Văzând deci Domnul atât credința slăbănogului, cât și a celor ce duceau patul cu el, pentru aceasta a grăit și lor, nu numai slăbănogului, ca să arate că nu numai slăbănogul credea că va dobândi vindecarea, ci și cei ce duceau patul lui și l-au adus la Hristos.
Dacă slăbănogul nu ar fi crezut, nu l-ar fi numit Iisus Hristos pe el fiu; și dacă nu ar fi crezut cei ce l-au adus pe slăbănog, nu ar fi luat patul lui, nici nu s-ar fi suit pe acoperișul casei și nici nu ar fi descoperit casa ca să coboare patul cu slăbănogul înaintea Mântuitorului Hristos. Iisus, cunoscând credința lor, a zis slăbănogului: fiule, în ceasul acesta ți se dezleagă și ți se iartă păcatele tale. Cuvintele Mântuitorului: „Fiule, iartă-se ție păcatele tale!“ ne arată că slăbănogul nu numai că a crezut în Iisus Hristos, ci s-a și întors de la păcatele lui, și fiindcă nu se numește fiu al lui Dumnezeu un necredincios, și nici un nepocăit nu dobândește iertarea păcatelor lui. Credința în Hristos dă harul înfierii și face pe om fiu al lui Dumnezeu, cum ne încredințează Evanghelistul Ioan, zicând: „Iar câți L-au primit pe El, le-a dat lor putere ca să fie fii ai lui Dumnezeu, adică celor care cred întru numele Lui“ (Ioan 1, 12). Pocăința cea adevărată aduce îndată iertarea păcatelor. Pentru aceasta a zis Domnul că trebuie să se propovăduiască în numele Lui, nu numai pocăința, ci și iertarea păcatelor, care se dă prin pocăință. Iisus a iertat întâi păcatele slăbănogului, vindecându-i boala sufletului său, apoi i-a tămăduit slăbănogirea trupului. Din aceasta învățăm că din cauza păcatelor, de multe ori ne îmbolnăvim, iar când prin pocăință ne curățim de păcate, atunci câștigăm și sănătatea trupului. Când Iisus Hristos a grăit către slăbănog cuvintele: „Fiule, iartă-se ție păcatele tale“,
„Erau acolo unii dintre cărturari, care ședeau și cugetau în inimile lor: de ce vorbește acesta astfel? El hulește! Cine poate să ierte păcatele, decât numai unul Dumnezeu?“ (Marcu 2, 6-7)
Cărturarii, adică învățătorii Legii lui Moise, fiind orbiți de ură, socoteau că Iisus Hristos este numai om, nu și Dumnezeu. De aceea, după ce au auzit ei, „fiule, iartă-se ție păcatele tale“, au socotit că Iisus hulește, răpind stăpânirea lui Dumnezeu și făcându-se pe Sine Dumnezeu. Așa sunt de multe ori gândurile și judecățile oamenilor clevetitori, care osândesc fapta bună ca pe o răutate și numesc lumina, întuneric. Deosebirea însă între cărturari și între clevetitori este că ei n-au îndrăznit să grăiască gândurile lor împotriva lui Hristos, nici să zică că Iisus Hristos a hulit, iar clevetitorii nu numai că gândesc în inima lor, ci și gura deschid și limba pornesc, grăind de rău și osândind pe vecinul lor. Gândurile cele ascunse, viclene și hulitoare ale cărturarilor n-au putut rămâne ascunse, căci:
„Îndată cunoscând Iisus cu Duhul Său că așa gândesc ei întru sine, le-a zis: de ce cugetați acestea în inimile voastre?“ (Marcu 2, 8)
Iată dovada Dumnezeirii lui Iisus Hristos, căci numai Dumnezeu vede gândurile omului, numai El cunoaște cugetele și cele rele și cele bune, din inimile noastre. Însuși Dumnezeu a arătat aceasta, zicând prin proorocul Ieremia: „Inima omului este mai vicleană decât orice și foarte stricată. Cine o va cunoaște? Eu, Domnul, pătrund inima și cercetez cele dinăutru ca să răsplătesc fiecăruia după căile lui și după roadele faptelor lui“ (Ieremia 17, 9-10), și prin proorocul David, zicând: „Cel ce cercetezi inimile și rărunchii, Dumnezeule drepte“ (Psalm 7, 9) Aceasta însă produce frică în sufletele noastre și ne îndeamnă pe noi să ne depărtăm, nu numai de lucrurile cele rele, ci și de gândurile cele rele. Deci Iisus Hristos, ca un Dumnezeu adevărat, cunoscând ce cugetau cărturarii despre Dânsul, a zis către ei: pentru ce cugetați cele rele și clevetitoare împotriva Mea?
„Că ce este mai lesne? A zice slăbănogului, iartă-se ție păcatele tale, sau a zice: scoală-te, ia-ți patul tău și umblă?“ (Marcu 2, 9)
Deci Iisus Hristos, vrând să arate că avea stăpânire și putere de a ierta păcatele, întâi a arătat cărturarilor puterea Lui cea dumnezeiască, descoperind cele ascunse ale inimilor lor, apoi le-a pus această întrebare, zicându-le: cărturari, voi socotiți că Eu am hulit, deoarece neavând putere dumnezeiască, am zis către slăbănog că i se iartă păcatele. Dar spuneți-mi Mie, ce este mai lesne? Iertarea păcatelor, sau scularea slăbănogului din patul lui? La întrebarea aceasta, cărturarii n-au răspuns nimic. Într-adevăr, Cel ce numai prin cuvânt scoală slăbănogul nemișcat zăcând în pat, Acela are putere dumnezeiască; iar Cel ce are puterea lui Dumnezeu poate să ierte păcatele, căci atât vindecarea trupească cât și iertarea păcatelor sunt lucrări numai ale lui Dumnezeu. Cărturarii însă, văzându-se prinși în plasa propriilor lor cugete și copleșiți de puterea cea mare cu care Iisus Hristos pătrundea până în adâncul inimilor lor, au amuțit cu totul și nu au mai dat nici un răspuns la întrebarea ce li s-a pus de Iisus. Pentru aceasta Domnul însuși, a răspuns, zicând:
„Dar ca să știți că Fiul Omului are putere pe pământ ca să ierte păcatele, a zis slăbănogului: ție zic, scoală-te! Ia-ți patul tău și mergi la casa ta!“. (Marcu 2, 10-11)
Iertarea păcatelor este un lucru nevăzut. Vindecarea slăbănogului o vedea oricine cu ochii. Deci Iisus prin vindecarea văzută a slăbănogului, arată puterea Sa cea dumnezeiască și nevăzută a iertării păcatelor. Astfel minunea cea văzută arată harul cel nevăzut. Smerindu-se, Iisus vorbește, la persoana a treia, numindu-se pe Sine Fiu al Omului, fiindcă s-a născut din Sfânta Fecioară, fiica lui Adam, zicând: dar ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, am să vă aduc o dovadă înaintea ochilor voștri, și întorcându-se către slăbănog, i-a zis: scoală-te, ia-ți patul tău pe umeri și mergi la casa ta. Prin aceste cuvinte, ca Dumnezeu adevărat, a dat din nou sănătate trupului slăbănogului, după ce îi iertase păcatele, din cauza cărora el era bolnav. Prin cuvintele: „pe pământ are putere Fiul Omului a ierta păcatele“ ne-a arătat că iertarea păcatelor se dă numai în viața aceasta, nu și în viața viitoare, după judecată și osândă. Cine nu s-a îngrijit în viața aceasta să-și dobândească, prin pocăința sinceră și adevărată, iertarea păcatelor, pentru unul ca acesta dincolo de moarte nu mai este cu putință nici un fel de pocăință. Și pentru ca să fugă de lauda oamenilor, Iisus a poruncit slăbănogului ca să se ducă la casa sa, zicându-i: „Scoală-te, ridică-ți patul tău și mergi la casa ta!“.
„Și s-a sculat îndată și luându-și patul a ieșit afară, înaintea tuturor, încât erau toți uimiți și preamăreau pe Dumnezeu zicând, că niciodată n-au văzut așa“. (Marcu 2, 12)
Cuvântul dumnezeiesc a dat mișcare duhului viețuitor din slăbănog, a învârtoșat vinele, a întărit trupul și a împuternicit toate mădularele. Cel ce zăcea pe pat s-a sculat, slăbănogul s-a mișcat; cel nemișcat și-a ridicat acum patul pe umerii săi și cu patul în spate, pornind, s-a dus la casa sa.
Mulțimile oamenilor ce stăteau împrejurul casei, văzând minunea, s-au mirat și au slăvit pe Dumnezeu, însă nu cum se cuvenea, pentru că n-au slăvit pe Iisus Hristos ca pe Unul Dumnezeu, care a săvârșit minunea cu puterea dumnezeirii Sale, ci au slăvit pe Dumnezeu, ca pe Cel care a dat lui Iisus puterea de a face minuni, socotindu-L pe Iisus numai ca pe un om, Căruia i-a dat Dumnezeu această putere. Au slăvit spune Sfântul Evanghelist Marcu, mulțimile acelea, pe Dumnezeu care a dat putere oamenilor, adică lui Iisus Hristos, ca să scoale pe slăbănog din pat și să-l vindece pe el. Acest fel de credință nu este desăvârșită. Însă această credință i-a pregătit pe iudei ca să creadă mai pe urmă că acest Iisus Hristos este Dumnezeu desăvârșit, așa cum credem și noi, cu ajutorul și harul Domnului nostru Iisus Hristos.
Categories: Articole