Faptele bune, ca și păcatele, care se săvârșesc cu trupul, de vreme ce cad sub simțurile trupești, fiecare om lesne le aude, le vede și le pipăie. Însă fapta bună sau răutatea sufletului, care sunt ascunse simțurilor trupești, și care nici nu se văd, nici nu se aud, sufletul cu anevoie le simte și mintea cu anevoie le cunoaște. Astfel, smerenia este o înclinare a sufletului, sfântă și mântuitoare. Mândria, în schimb, este o patimă a sufletului, rea și pierzătoare. Dar numai cu greu cunoaștem și înțelegem când cineva este smerit și când este mândru. Iisus, cunoscătorul a toate, știind că oamenii sunt mult mai ușor înclinați spre mândrie și că numai puțini dintre ei sunt înclinați spre smerenie, prin pilda Evangheliei de astăzi, ne-a arătat semnele cele din afară și trupești ale: omului mândru și ale omului smerit, cum și vătămarea pe care o aduce mândria și folosul pe care îl aduce smerenia, învățându-ne să fugim de mândrie și să îmbrățișăm smerenia. Toți oamenii avem mare trebuință de această sfântă învățătură. Pe vremea Mântuitorului, ca și astăzi, erau unii oameni care aveau despre ei încredințarea că sunt drepți și pentru aceasta priveau de sus pe alții. Către ei a rostit Domnul parabola aceasta:
„Doi oameni s-au suit în Templu, ca să se roage: unul fariseu și celălalt vameș“. (Luca 18, 10)
Pentru ce această învățătură, atât de trebuincioasă pentru mântuirea omului, nu ne-a descoperit-o Domnul Iisus prin cuvinte simple de învățătură, ci printr-o parabolă, adică printr-o pildă? Pentru că pilda este o icoană a faptelor, care zugrăvește faptele în culori luminoase și curate și le pune înaintea ochilor noștri mult mai lămurite decât cuvintele simple de învățătură. Când ți se grăiește o pildă, atunci ți se pare nu că auzi, ci că vezi faptele care se povestesc printr-însa. De aceea pilda face și mai cu luare aminte pe ascultători, iar învățătura ei intră mult mai lesne la inima omului. Vedem aceasta lămurit din pilda care s-a citit astăzi. Fariseii, fiind vicleni și fățarnici, ascundeau păcatele lor și arătau poporului orice faptă bună a lor, în mod fățarnice, căci toate lucrurile lor le făceau ca să fie văzuți de oameni. De aceea toți îi socoteau buni și drepți. Iar vameșii, fiindcă adunau dajdiile împărătești și făceau multe nedreptăți, furturi și asupriri, erau socotiți, de toți, păcătoși și nedrepți. Deci în parabola aceasta, Domnul pune alături pe fariseu, care după părerea comună înfățișa pe omul cel bun și drept și pe vameș, care înfățișa pe omul păcătos și nedrept. Doi oameni, zice Mântuitorul, s-au suit în Templu ca să se roage. Dintre aceștia unul era fariseu, adică drept; iar altul vameș, adică păcătos.
„Fariseul stătea drept și se ruga astfel: Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpitori, nedrepți, necredincioși în căsătorie, sau ca și vameșul acesta“. (Luca 18, 11)
Trei sunt chipurile rugăciunii: de preamărire, prin care preamărim pe Dumnezeu pentru lucrurile Lui cele mari și minunate; de mulțumire, prin care mulțumim lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui față de noi; de cerere, prin care ne rugăm și cerem de la Dumnezeu cele de care avem nevoie pentru mântuire. Deci rugăciunea fariseului pare să fi fost de mulțumire. Dar el n-a mulțumit lui Dumnezeu, ci osândind pe toți ceilalți oameni, s-a lăudat pe sine. N-a zis: îți mulțumesc, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit de harul Tău, care m-a păzit de orice păcat, ci a socotit al său lucrul harului lui Dumnezeu, iar toată isprava faptelor sale bune a atribuit-o numai puterilor sale. Înălțându-se pe sine și osândind pe toți ceilalți oameni, a zis: Eu nu sunt hrăpitor, nedrept, necinstit în căsnicie ca ceilalți oameni, sau ca și acest vameș asupritor și nedrept. Ce altceva sunt aceste cuvinte, decât dovada mândriei celei mari a sufletului fariseului, care se făcea acum vădită prin laudele pe care le rostea gura lui? Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Fără Mine nu puteți face nimic“ (Ioan 15, 5), iar dumnezeiescul Apostol Pavel a arătat că „Dumnezeu este Cel care lucrează în voi și ca să voiți și ca să lucrați“ (Filipeni 2, 13). Fariseul pe amândouă acestea le-a luat din mâna lui Dumnezeu și le-a dat puterilor sale, socotindu-se chiar mai presus de firea omenească. El însă nu s-a mulțumit cu această mândrie a sa. Ca să arate că este în toate desăvârșit și mult mai presus decât ceilalți oameni, s-a lăudat și cu faptele sale bune, zicând:
„Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte agonisesc“. (Luca 18, 12)
Iudeii posteau de două ori pe săptămână, lunea și joia, căci, credeau că Moise, joi s-a suit, iar luni s-a coborât din muntele Sinai, când a primit Tablele Legii. De asemenea, după porunca Legii lui Moise, iudeii mai aveau datoria să aducă lui Dumnezeu în fiecare an a zecea parte din roadele pământului pe care îl cultivau: „Să osebești zeciuială din toată roada semănăturilor tale, care-ți vin din țarina ta în fiecare an… Adu zeciuială din pâinea ta, din vinul tău, din untdelemnul tău și din întâii născuți ai vitelor tale mari și ai vitelor tale mărunte, ca să te înveți a te teme de Domnul, Dumnezeul tău în toate zilele“ (Deuteronom 14, 22-23), poruncea Legea iudeilor. Din cuvintele acestea vedem că iudeii nu erau datori să aducă lui Dumnezeu a zecea parte din toate veniturile lor, ca de exemplu: din lapte, din brânză, din unt și din celelalte lucruri. Dar acest farisei se fălea că postește de două ori în săptămână și că aduce lui Dumnezeu zeciuială, nu numai din lucrurile cele rânduite de Lege, ci din toate cele ce agonisea. El arăta, prin aceste cuvinte, că și în săvârșirea faptelor bune era mai presus de ceilalți oameni, punând împotriva păcatelor altora, faptele lui cele bune. Astfel, împotriva necinstei în căsătorie, punea postirea, care înfrânează patimile, iar împotriva furtului și a nedreptății, punea zeciuiala din toate ale sale. Ați auzit mândria fariseului? Ascultați acum și smerenia vameșului:
„Iar vameșul, de departe de unde sta, nu voia nici măcar ochii să-i ridice către cer, ci-și bătea pieptul și zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!“ (Luca 18, 13)
Sta și vameșul în Templu ca și fariseul; însă departe de jertfelnic, de altar, pentru că se socotea pe sine nevrednic să se apropie de altarul lui Dumnezeu. Cu capul plecat, nu voia nici măcar ochii să-și ridice, să vadă cerul, socotind că ochii lui, care fuseseră mai înainte pironiți la lucrurile cele pământești, nu erau vrednici să caute și să vadă cerul, care este scaunul lui Dumnezeu. Își bătea pieptul, ca pe un vas al fărădelegilor sale, arătând prin aceasta că, pentru păcatele lui, este vrednic de multă osândă. Striga cu glas tare, mărturisindu-se că este păcătos și cerând mila lui Dumnezeu, zicea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!“. Locul în care sta, plecarea capului, lovirea pieptului și cuvintele ce grăia, arătau cu adevărat adâncul smereniei lui. De aceea, Domnul Hristos, a adăugat:
„Zic vouă: că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela, fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri; iar cel ce se smerește pe sine se va înălța“. (Luca 18, 14)
Prin aceste cuvinte se înțelege că numai vameșul cel păcătos, dar smerit, s-a coborât din Templu la casa sa, îndreptat, iar nu și fariseul cel drept și mândru. Vameșul fiind păcătos, prin smerenie s-a îndreptat, iar fariseul drept fiind, prin mândrie s-a osândit, „fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri“ (Matei 23, 12), prin osânda lui Dumnezeu, Care „celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har“ (Iov 22, 29; I Petru 5, 5).
Categories: Articole