Sărbătorim Duminica Pogorârii Sfântului Duh, când s-a împlinit făgăduința Domnului Iisus Hristos dată Sfinților Apostoli. I se mai zice și Duminica Cincizecimii, fiindcă în ziua a cincizecea după Învierea lui Hristos s-a pogorât Sfântul Duh în chip de limbi de foc peste ucenicii Domnului, care, umplându-se de harul Sfântului Duh, au început a grăi în felurite limbi măririle lui Dumnezeu.

Această pogorâre a Sfântului Duh a făgăduit-o Domnul Iisus sfinților Săi ucenici, zicând: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie pururea cu voi”. „Iar Mângâietorul, Duhul cel Sfânt, pe Care îl va trimite Tatăl, întru numele Meu, Acela vă va învăța pe voi toate și vă va aduce aminte de toate cele ce v-am grăit vouă” (Ioan 14, 6, 26). Într-adevăr, când s-a pogorât Duhul Sfânt, El a făcut prea înțelepți pe sfinții ucenici, umplându-i de lumină, de putere, de râvnă și de toate harurile dumnezeiești. Abia după aceea ucenicii Domnului au ieșit în toată lumea, săvârșind minuni, întorcând pe păgâni de la închinarea idolilor, semănând pretutindenea dogmele credinței și aducând împărați înțelepți și puternici la credința cea adevărată a lui Hristos. Evanghelia ce s-a citit astăzi vorbește despre harurile ce le-au primit, prin pogorârea Sfântului Duh, cei care au crezut în Hristos, dar și despre dezbinarea celor care, ascultând învățătura Domnului, despre harurile Sfântului Duh, s-au umplut de și mai multă ură împotriva Lui. Sfânta Evanghelie începe astfel:

„Iar în ziua cea din urmă, ziua cea mare a praznicului, Iisus a stat între ei și a strigat cu glas puternic: de însetează cineva să vină la Mine și să bea”. (Ioan 7, 37)

Când a rostit Mântuitorul cuvintele acestea, iudeii prăznuiau sărbătoarea facerii corturilor, așa cum ne spune același Sfânt Evanghelist Ioan: „Și erau aproape sărbătoarea iudeilor, înfigerea corturilor” (Ioan 7, 2). Ziua cea din urmă a acestei sărbători era ziua a opta, fiindcă opt zile sărbătoreau iudeii această sărbătoare. Căci spune Scriptura: „Din ziua a cincisprezecea a lunii a șaptea, începe sărbătoarea corturilor; șapte zile se sărbătorește, în cinstea Domnului. În ziua întâi, va fi adunare sfântă; nici o muncă să nu faceți. Șapte zile să aduceți jertfă Domnului și în ziua a opta va fi adunare sfântă” (Levitic 23, 34-36). Sfântul evanghelist a numit mare ziua cea de pe urmă a sărbătorii, fiindcă și Legea o numea sfântă. Deci în această a opta zi de pe urmă a sărbătorii înfigerii corturilor a stat Iisus în templu, grăind cu mare glas; „De însetează cineva să vină la Mine și să bea”, Prin aceste cuvinte Domnul a arătat că, precum cel ce însetează merge cu grabă la izvorul apei, tot așa se cade ca și cel ce vine la credință să meargă cu grabă la biserica Domnului. Și după cum cel ce însetează, ajungând la izvor, bea apă și-și răcorește trupul, tot așa și cel ce a crezut, când se va apropia de biserică, izvorul credinței, să bea din apele credinței Sfintei Evanghelii și să-și veselească sufletul. Acestea zicând Mântuitorul, a arătat îndată și harurile pe care le primesc cei ce cred în El, zicând:

„Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”. (Ioan 7, 38)

Văzând minunile Domnului, mulți credeau că Hristos este prooroc și sfânt. Unii ziceau că El este Ioan Botezătorul; alții, Ilie, iar alții Ieremia sau unul din prooroci, dar nu credeau că El este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce s-a născut din Fecioara Maria, precum a arătat despre Dânsul dumnezeiasca Scriptură, zicând: „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emmanuil, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu” (Matei 1, 22-23; Isaia 7, 14). De aceea zicea Mântuitorul: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura”, adică cel ce crede în Mine, nu după cum voiește și gândește el, ci precum a zis Scriptura, care a arătat că Eu sunt Fiul lui Dumnezeu. Care sunt râurile de apă vie, care curg din pântecele, adică din inima celui care crede în Hristos? Apă vie este învățătura credinței din Sfânta Evanghelie, care înviază sufletele omorâte de necredință și rourează cugetele uscate de patimi. Prin râuri de apă vie se înțeleg îndestulările dumnezeieștilor învățături ale purtătorilor de Duh Apostoli, care, pescari fiind și neînvățați, cu atâta duhovnicească înțelepciune grăiau, încât nici cei mai înțelepți și mai învățați nu puteau să stea împotriva puterii cuvintelor lor. Atât de mult și îndestulat era izvorul propovăduirii lor, încât pe toată lumea au adăpat. Evanghelistul Ioan tâlcuiește aceste cuvinte, zicând:

„Iar aceasta a zis despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce cred într-Însul, căci încă nu era peste ei Duh Sfânt, căci Iisus încă nu se preamărise”. (Ioan 7, 39)

Prin aceste cuvinte se arată că râurile de apă vie, ce vor curge din inima celor ce vor crede în Domnul, sunt Duhul cel Sfânt, pe care-L vor primi, în ziua Cincizecimii, cei ce vor crede într-Însul. Duhul Sfânt le-a dat lor izvoarele cele făcătoare de viață ale duhovniceștii înțelepciuni. Prin Sfântul Duh, cei ce au crezut, s-au făcut râuri de dumnezeiești învățături ale credinței în Hristos și izvoare ale propovăduirii dreptei credințe. Duhul Sfânt a fost totdeauna din veac împreună cu Tatăl și cu Fiul. Precum soarele n-a existat niciodată fără rază și fără lumină, tot așa niciodată Tatăl nu a fost fără Fiul și fără Duhul Sfânt. Pentru ce zice, dar, evanghelistul: „că încă nu era peste ei Duh Sfânt”? A zis aceasta fiindcă Duhul Sfânt nu s-a descoperit niciodată atât de mult și nici n-a dat oamenilor atâtea haruri câte a dat apostolilor, în Duminica Cincizecimii, sau cum citim în Faptele Sfinților Apostoli: „Când a sosit ziua Cincizecimii, ei erau toți adunați laolaltă. Și din cer, fără de veste, a venit un vuiet ca de vijelie care trece, și a umplut toată casa unde ședeau da ei; și li s-au arătat, împărțite, niște limbi ca de foc și deasupra fiecăruia din ei s-a oprit câte una; și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum Duhul le dădea ca să vorbească“ (Fapte 2, 1-4). După, aceasta, Sfinții Apostoli s-au arătat făcători de minuni, puternici la suflet și slăviți de toată lumea, căci primiseră harul Prea Sfântului Duh, zice evanghelistul: „că încă nu era peste ei Duh Sfânt”, căci încă nu era dată oamenilor primirea harului Sfântului Duh, fiindcă Iisus încă nu se preamărise și trupul Lui nu luase slava pentru care s-a rugat, în vremea Patimilor Sale, zicând: „Și acum, Mă preamărește tu, Părinte, la Tine însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5), A luat această slavă după Patimile și Învierea Sa. Mai înainte de Patimi și de Înviere, trupul lui Hristos nu era nestricăcios și nici nemuritor; după Patimi și după Înviere însă s-a făcut nestricăcios, s-a făcut nemuritor și „a șezut de-a dreapta Scaunului măririi în ceruri” (Evrei 8, 1). Se cădea, deci, ca să se ridice Iisus, întâi ca om, la înălțimea slavei Dumnezeirii, cea mai presus de început, și apoi să trimită apostolilor Săi pe Prea Sfântul Duh, precum le-a spus, zicând: „De folosește vouă ca Eu să Mă duc. Căci dacă nu Mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă duc, voi trimite la voi pe Mângâietorul” (Ioan 16, 7). Pentru aceasta, deci, și evanghelistul a zis că „încă nu era peste ei Duh Sfânt”, fiindcă Iisus încă nu se preamărise. Ce ziceau însă cei ce-l ascultau pe Hristos?

„Deci mulți din norod auzind cuvintele acestea ziceau: cu adevărat acesta este proorocul. Alți ziceau: Acesta este Hristos. Însă alții ziceau: oare, din Galileea va să vină Hristos? N-a zis, oare, Scriptura că Hristos va să vină din urmașii lui David și din Betleem, orașul lui David?” (Ioan 7, 40-42)

Mulți oameni din popor auzind pe Domnul grăind: „De însetează cineva, să vină la Mine și să bea” (Ioan 7, 37), au crezut că El este proorocul despre care a proorocit Moise, zicând: „Prooroc din mijlocul tău și din frații tăi, ca mine îți va ridica Domnul Dumnezeul tău; de Acela să ascultați” (Deuteronom 18, 15). De aceea ziceau unii către alții că „Acesta este cu adevărat proorocul”, adică Hristos, iar alții, neștiind Scripturile, îl credeau numai prooroc. Unii dintre ascultători, știind că Iisus Hristos este galileean, nu credeau că El este Hristosul pe care-L așteptau. Pentru aceastase întrebau, zicând: „Oare, din Galileea va să vină Hristos”? Sfânta Scriptură arată că din urmașii lui David și din orașul Betleem, orașul lui David, va să vină Hristos, zicând: „Și tu, Betleeme, casa Efratului, mic ești între miile lui Iuda; dar din tine va ieși Povățuitor peste Israel” (Miheea 5, 1). Acestea sunt cele ce s-au proorocit despre neamul și despre patria lui Iisus Hristos și acestea s-au împlinit, căci, într-adevăr, Iisus Hristos se trăgea din neamul iudeilor și din urmașii lui David, născut fiind de pururea Fecioara Maria în orașul Betleem, precum ne arată Matei Evanghelistul, scriind: „După ce s-a născut Iisus în Betleemul Iudeii” (Matei 2, 1). Dar, pentru că Hristos a fost crescut în orașul Nazaret, din Galileea, precum mărturisește Evanghelistul Luca, zicând: „Și a venit în Nazaret, unde fusese crescut” (Luca 4, 16), cei care nu cunoșteau cum stau lucrurile cu privire la neamul Lui, îl socoteau că este galileean.

„Și astfel în popor s-a făcut dezbinare pentru El”. (Ioan 7, 43)

Dacă s-ar fi îndeletnicit cu cititul Sfintelor Scripturi nu s-ar fi întâmplat nicidecum dezbinarea între dânșii, pentru că ar fi cunoscut că Proorocul și Hristos cel vestit de Sfintele Scripturi este unul și Același, ar fi știut că Iisus se trage din neamul lui David și ar fi aflat că s-a născut în orașul Betleem. Drept aceea, toți ar fi crezut că EI este cu adevărat Mesia, Fiul lui Dumnezeu și Om. Dar ce a urmat după dezbinarea aceasta?

„Unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni nu și-a pus mâinile pe Dânsul”. (Ioan 7, 44)

Arhiereii și fariseii, văzând că mulți cred în Domnul nostru Iisus Hristos, cuprinși fiind de zavistie, au trimis pe slugile lor ca să-L prindă și să-L aducă la dânșii, ca să-L omoare; însă nimeni n-a îndrăznit să pună mâinile pe Dânsul, pentru că s-au spăimântat și s-au îngrozit, auzind învățătura Lui cea dumnezeiască. Și s-au întâmplat acestea așa, fiindcă nu venise sorocul vremii, în care trebuia să pătimească Cel ce era Dumnezeu și Om. De aceea ei încercau ca să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâna pe el, căci încă nu venise ceasul Lui.

„Deci au venit înapoi servitorii Templului la mai marii preoților. Aceștia i-au întrebat: pentru ce nu L-ați adus? Dar servitorii au răspuns: niciodată n-a grăit vreun om, ca omul acesta”. (Ioan 7, 45-46)

Iată puterea propovăduirii dumnezeiești! Au mers servitorii arhiereilor și ai fariseilor, trimiși de dânșii, ca să-L aducă la ei legat pe Hristos, dar au fost cuprinși de spaimă și de mirare, auzind învățătura Lui sfântă și au mărturisit că niciodată nu le-a vorbit vreun om cu atâta înțelepciune, putere și har, ca omul acesta, ca Domnul Hristos. Iată roada inimilor lor curate! Arhiereii, cărturarii și fariseii au auzit de multe ori învățătura Mântuitorului, dar niciodată nu au tras vreun folos, fiindcă aveau inimile pline de zavistie și de toată răutatea. Servitorii lor însă, având sufletul curat și fără zavistie și răutate, mergând din poruncă, nu ca să asculte învățătura lui Hristos, ci ca să-L prindă, harul lui Dumnezeu i-a luminat și s-au făcut propovăduitori ai adevărului. Deși erau niște slugi care nu împliniseră porunca domnilor lor, totuși, fără de teamă și cu mare îndrăzneală, ei răspund stăpânilor lor, mărturisind că: „Niciodată n-a grăit vreun om, ca omul acesta”.

„Atunci fariseii le-au zis: nu cumva ați căzut și voi în amăgire?” (Ioan 7, 47)

Iată răutatea fariseilor! cunoscând ei că învățătura Domnului Iisus atrăgea inimile celor care o ascultau, îi întreabă totuși, pe servitorii lor, ce a zis și ce a învățat Iisus Hristos, de-l aduc dânșii atâta laudă. Și, ocărându-i, le-au zis: nu cumva și voi, cei care în toate zilele auziți învățătura noastră, v-ați înșelat, așa cum s-au înșelat și alți proști și neînvățați? Zicând acestea, ei încearcă să-i convingă să nu creadă în Iisus, spunându-le:

„Nu cumva a crezut în El cineva dintre fruntași sau dintre farisei? Ci numai norodul acesta, care nu știe Legea, blestemat este”. (Ioan 7, 48-49)

Fruntașii iudeilor erau conducătorii lor și întâistătătorii adunărilor și sfetnicii lor; iar fariseii se socoteau învățători și păzitori ai Legii și oameni iubitori de Dumnezeu. Fariseii dau ca pildă pe oamenii cei mari, vrând să-i convingă să nu creadă, ci să defăimeze pe Iisus Hristos. De aceea zic ei: cine dintre fruntași sau farisei au crezut într-Însul? Au crezut numai oamenii cei proști și neînvățați, care sunt niște blestemați, pentru că nu-și respectă Legea, care zice: „Blestemat să fie tot omul care nu va plini toate cuvintele Legii acesteia” (Deuteronom 27, 26). Blestemați însă erau fariseii, pentru că, deși știau cele ce spune Legea despre Mesia și le vedeau împlinite în Iisus Hristos, totuși, plini de ură, nu plineau cuvintele Legii și nici nu credeau în Iisus Hristos. Ei mințeau când spuneau slugilor că nimeni dintre fruntașii iudeilor și dintre farisei n-au crezut în Hristos, pentru că mulți fruntași crezuseră, după cum mărturisește evanghelistul, zicând: „Încă și dintre fruntași mulți au crezut într-Însul” (Ioan 12, 42), și chiar și unii dintre farisei după cum ne spune același evanghelist despre:

„Nicodim, cel care venise noaptea la Iisus și care era unul din rândurile lor”. (Ioan 7, 50)

Acesta, auzind cele grăite de farisei slugilor lor,

„Le-a zis: Oare, Legea noastră osândește pe un om, până când nu-l ascultă și nu știe mai întâi ce a făcut?” (Ioan 7, 51)

Nicodim nu era numai unul dintre farisei, ci era și căpetenie și dascăl al iudeilor. Acesta, cunoscând din minuni că Iisus Hristos este trimis de Dumnezeu, venea la El noaptea, de frica iudeilor, și, vorbind cu Iisus, a crezut într-Însul. Deci văzând că fariseii încercau să depărteze pe slugile lor de la credința în Hristos, iar pe Iisus să-L prindă și să-L osândească și, știind că Legea rânduia ca judecătorii să asculte mai întâi pe cei pe care-i judecau și, cercetând faptele lor, numai după aceea să aducă asupra pricinii judecata și hotărârea (Deuteronom 17, 6), a zis către farisei: au doar Legea noastră rânduiește ca să judecăm pe un om mai înainte de a-l asculta și mai înainte de a cerceta care sunt faptele lui? Adică, pentru ce, voi, fariseilor, călcați Legea, judecându-L, pe Hristos mai înainte de a-L asculta și a cunoaște faptele Lui?

„Dar ei au răspuns și i-au zis: Nu cumva și tu ești din Galileea? Cercetează și vezi, că din Galileea nu se ridică prooroc. Și s-a dus fiecare la casa lui”. (Ioan 7, 52-53)

Fariseii îl cunoșteau pe Nicodim, fiindcă era unul dintre dânșii, dar, cu fățărnicie, ca și cum nu l-ar fi știut, îl întrebau: nu cumva ești și tu din Galileea? Prin această întrebare ei îl defăimează pe Nicodim și, pentru că se știa că Hristos este din Galileea, ei voiesc să-l dovedească pe Nicodim ca pe un fățarnic, încercând să arate că el îl ajută pe Hristos, fiindcă este dintr-un oraș cu Dânsul. Apoi îl și mustră, ca pe un neînvățat, zicându-i: Cercetează Scripturile și vezi că nici un prooroc nu s-a născut în Galileea. Zicând acestea, fariseii, deși se socoteau înțelepți și știutori ai Sfintelor Scripturi, mințeau cu nerușinare, pentru că în Galileea s-au născut proorocii Iona și Naum, iar Iisus nici măcar nu se născuse în Galileea, ci în Betleemul Iudeii. Cu aceasta adunarea fruntașilor iudeilor și a fariseilor a luat sfârșit și, venind seara, s-a dus fiecare la casa lui. Iar Iisus s-a dus în Muntele Măslinilor și dimineața a venit din nou în templu, unde a continuat să învețe poporul.

„Deci iarăși a grăit lor Iisus, zicând: Eu sunt lumina lumii; cel ce urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12)

Iisus Hristos nu le-a spus despre Sine că este Mesia sau Fiul lui Dumnezeu, ci le-a spus că este lumina lumii, pentru ca să le vorbească cu aceleași graiuri prin care a vorbit și proorocul Isaia despre El, când a zis: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta și slava Domnului peste tine a răsărit”…(Isaia 60, 1) „Poporul care locuia în întuneric va vedea lumină mare. Și voi, cei ce locuiți în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi” (Isaia 9, 1). După ce a zis „eu sunt lumina lumii”, Iisus a adăugat binefacerile ce vor avea cei ce vor crede în învățătura Lui, zicând: „Cel ce urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”, adică, omul care crede în Mine și păzește poruncile Mele scapă de întunericul cel veșnic și de osânda păcatului și ajunge la lumina cea neînserată a vieții celei veșnice și a Împărăției lui Dumnezeu.

Categories: Articole