Iubirea față de Dumnezeu nu se învață din normele și preceptele unei doctrine. De fapt, nimeni nu ne-a învăţat să ne bucurăm de lumină, să iubim viaţa, să-i iubim pe părinții și educatorii noştri. Tot așa, ba, mai mult încă, iubirea faţă de Dumnezeu nu se deprinde dintr-o disciplină care vine din afară; chiar de când începe să existe această fiinţă vie (mă refer la om), în noi a fost depozitată o putere spirituală, asemenea unei seminţe, care conţine în ea însăși facultatea şi necesitatea de a iubi. La școala poruncilor divine, această putere este descoperită, cultivată cu grijă, hrănită cu înțelepciune și, cu ajutorul lui Dumnezeu, condusă la perfecţiune.
Din acest motiv, aprobăm efortul pe care îl faceți, căci este necesar pentru atingerea acestui scop. Dacă Dumnezeu va binevoi, și cu ajutorul rugăciunilor voastre, vom încerca, după capacitatea pe care ne-a dat-o Duhul Sfânt, să mărim scânteia iubirii divine care se află în voi.
În primul rând, trebuie să spunem că am primit de la Dumnezeu, mai înainte de toate poruncile pe care ni le-a dat, puterea şi capacitatea de a le împlini; de aceea, nu trebuie să ne revoltăm ca și cum s-ar cere de la noi ceva extraordinar, nici nu trebuie să ne mândrim ca și cum am face mai mult decât ne-a fost dăruit. Dacă folosim în mod drept și corespunzător aceste puteri, ducem o viaţă bogată în virtuţi; însă, dacă nu le folosim cum se cuvine, cădem în viciu.
Viciul poate fi definit astfel: folosirea rea și contrară poruncilor divine a facultăților pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru a face binele. Dimpotrivă, virtutea pe care Dumnezeu o cere de la noi constă în folosirea acestor facultăți cu o conștiință dreaptă, conform poruncii Domnului.
Dacă aşa stau lucrurile, acelaşi lucru trebuie să-l spunem și despre iubire. Primind de la Dumnezeu porunca de a-L iubi, avem în noi înşine, chiar de la crearea noastră, puterea şi capacitatea de a-L iubi. Nu e nevoie să demonstrăm aceasta cu argumente exterioare, deoarece fiecare dintre noi poate să o experimenteze de la sine și în sine însuși. De fapt, printr-un impuls natural, noi dorim ceea ce este bun şi frumos, chiar dacă același lucru nu apare, pentru unul sau altul, ca bun și frumos. De asemenea, nu e nevoie să fim învăţaţi să-i iubim pe cei care ne sunt apropiaţi, fie prin rudenie, fie prin conviețuire, și să-i îmbrățişăm spontan şi cu o sinceră afecţiune pe cei care ne fac bine.
Vă întreb, așadar, este ceva mai vrednic de admirație decât frumuseţea divină? Ne putem imagina ceva mai dulce şi mai plăcut decât măreția lui Dumnezeu? Există vreo dorinţă a sufletului mai puternică şi mai vehementă decât cea pe care Dumnezeu o pune în sufletul puriticat de orice păcat și care exclamă cu o sinceră afecţiune: „Sunt rănită de iubire?” (Cântarea Cântărilor 2,5). Strălucirea frumuseţii divine este inefabilă și de nedescris. (Sf Vasile cel Mare)
Categories: Articole