Cu timpul, în epoca Vechiului Testament, ritualul aducerii jertfelor a devenit un formalism sever, fără nici un conținut spiritual. Cu acest formalism și împotriva falsei pietăți luptă profeții „contrazicând prin cuvinte de foc presupunerea că pietatea interioară poate fi înlocuită prin aduceri de sacrificii abundente și prin serbări pline de un fast străin Legii.

Dumnezeu, ca principiu al moralității, spun ei, nu poate fi îmblânzit prin acte pur exterioare, mecanice și care nu sunt însoțite de sentimente interne,   corespunzătoare primirii comunității cu Dumnezeu”:

„Ce-mi folosește mulțimea jertfelor voastre? Zice Domnul. M-am saturat de arderile de tot cu berbeci si de grăsimea vițeilor grași, și nu mai vreau sânge de tauri, de miei, de țapi!… Praznuirea voastra este o nelegiuire! Când ridicați mâinile voastre spre mine, Eu îmi intorc ochii, aiurea…Mâinile voastre sunt pline de sânge, spălați-vă, curățiți-vă! Nu mai faceți rău înaintea ochilor Mei…Învățați sa faceti binele, cautați dreptatea, ajutați pe cel asuprit, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă…” (Isaia 1, 11-1);

„Nu sacrificiile sfințesc pe om, căci Dumnezeu nu are nevoie de sacrificiu; ci conștiința celui ce sacrifica, dacă este curată, sfințește sacrificiul și garantează că Dumnezeu primește jertfa ca din partea unui prieten”. „Ascultați glasul psalmistului: cântați Domnului cântare nouă, cântați-i frumos cu strigăt de bucurie. Această cântare nouă înseamnă dezbrăcarea omului vechi de toate pornirile rele și îmbrăcarea în omul cel nou, omul unui legământ nou, din respectarea căruia va dobândi mântuirea. (Sf Irineu)

Noua dimensiune a vieții religioase cerute de Dumnezeu, predicată de  profeți, și propusa de David in psalmi, se ridică la înălțimea unei jertfe spirituale, mult superioare jertfelor materiale practicate in Vechiul Testament, ce au deviat într-un formalism sec si ineficace.

În mod eficient, reformarea cultului evreiesc putea fi făcuta prin marea acțiune a reorganizării, întreprinsă de către David, manifestată în direcția spiritualizării cultului public prin includerea in ritualurile religioase a rugăciunii, meditației, dorinței  înnoirii duhului și a purificării, toate cuprinse în imnele și rugăciunile din Cartea Psalmilor.

În general, se accepta ca perioada de început a colecționării psalmilor, epoca reorganizării cultului in Israel, ce coincide cu redistribuirea preoților si a leviților la slujba si cu construirea Templului, fapte petrecute in vremea regilor David si Solomon. Până în acel moment cultul avea un caracter preponderent sacrificial,  așa cum se vede în Cărțile lui Moise și în cele istorice, jertfindu-se pe altare miei, iezi si viței. După primirea Legii și construirea Cortului se legiferează practicile religioase, fiind vizate și acum în exclusivitate sacrificiile, precizându-se cu exactitate felurile, calitatea și modalitățile săvârșirii lor. Abia in timpul lui David cultul a dobândit o nouă dimensiune, și anume cea doxologica. El înnoiește practicile religioase prin intercalarea în cultul tradițional a imnelor de laudă către Dumnezeu- lucru ce se vede la festivitatea aducerii chivotului la Ierusalim:

 „ Astfel au adus chivotul Domnului și l-au așezat in mijlocul cortului pe care-l făcuse David pentru el ( în Ierusalim ) și au înălțat lui Dumnezeu arderi de tot și jertfe de pace… Apoi a pus David la slujbă, înaintea chivotului din leviți, ca să preaslăvească, să mulțumească și să preaînalțe pe Domnul Dumnezeul lui Israel…A pus de asemenea și preoți… să sune necontenit din trâmbițe înaintea chivotului legământului lui Dumnezeu. În această zi, David pentru prima dată a dat, prin Asaf și frații lui următorul psalm de laudă Domnului: „Laudați pe Domnul și chemați numele Lui..” ( 1 Cronici 16,1.4.6.7 ).

De altfel se consemneaza în Scriptură și în alt loc cum că David este cel care a introdus în cultul Templului cântarea psalmilor :

„Când au pus lucrătorii temeliile Templului Domnului, au aşezat pe preoţi în veşminte, cu trâmbiţe, şi pe leviţi, fiii Asaf, cu chimvale, ca să laude pe Domnul, după rânduiala lui David, împăratul lui Israel ” ( Ezra 3,10-11).

Astfel, nu întâmplător, proorocul Amos îl numește „dibaci în cântece de liră și priceput în arta poeziei”( Am 6, 5) iar cartea a doua a Regilor îl cunoaște drept „dulcele cântăreț din Israel” (2 Regi 23, 1).

Faptul că introducerea psalmilor în cultul oficial al Templului este o consecință firească a spiritului de înnoire a opticii fenomenului religios o dovedește conținutul atât de bogat al acestor poezii liturgice în intenții de rugăciune și de exemple concrete asupra modului în care rugăciunea  și trăirea personală a poetului biblic poate fi asumată de fiecare credincios urmând următorul „algoritm”:

• rugăciunea este primită atunci când se „dovedește” a fi însoțită de „ascultare necondiționată și de recunoaștere sinceră a păcatelor” Ps 50; Ps 140;

• se identifică corect duhovnicește starea de bine, ca apropiere de sfințenia lui Dumnezeu, Ps 64;
• ajutorul lui Dumnezeu, ca sursa autentică de putere și sprijin, este singura cale de izbândă, Ps 24; PS 37; Ps 73;
• primirea oricărei hotărâri a Domnului, privind viața omului, ca fiind cea mai bună opțiune duhovnicească, Ps 113.

Categories: Articole