Menu Home

Războiul, foametea și molima ca semne

1. Aceste trei plăgi pot fi luate mai întâi ca simboluri, deoarece printr’un eveniment exterior exprimă starea lăuntrică a sufletelor și a duhurilor omenești. Precum zice Apostolul Iacóv: „De unde sunt războaie și sfezi între voi? Au nu de aici, din dezmierdăciunile voastre carile se oștesc întru mădulările voastre?” (Iac. 4, 1) Lupta lăuntrică împotriva lui Dumnezeu are ca împlinire lupta cea dinafară între oameni; războiul lăuntric are ca împlinire războiul cel dinafară. Aceasta este tainicul și veșnicul simbolism al tuturor războaielor. Însă războiul, ca întâmplare într’un anumit timp și într’o anumită generație, este semn de la Dumnezeu, pentru acel timp și acea generație.

2. „Și voiu trimite la ei foamete și moarte și sabie,” zice Domnul; asupra celor tari de cerbice și neascultători, asupra celor putreziți în gânduri și dorințe stricate precum un coș de smochine putrede. „Și voiu urmări pre ei cu sabie și cu foamete și cu ciumă,” zice iarăși Domnul prin Ieremia. „Că urgia Domnului a ieșit mânioasă, ieșit-a urgie hrănindu-se, preste cei necinstitori va veni.” Acesta va fi semn de la Dumnezeu, ca oamenii să înțeleagă că Dumnezeu este Dumnezeu. „În zilele cele de apoi veți cunoaște acestea,” zice Domnul. (Ier. 24, 10; Ier. 30, 19; Ier. 30, 20)

3. Foametea ca semn. În vremea Împăratului Davíd, trei ani neîntrerupți a fost foamete în popor. Iar Davíd a căutat la fața Domnului, ca să afle pentru ce s’a întâmplat restriștea aceea. Și a aflat împăratul, și i s’a zis că a venit năpasta aceea din pricina jurământului încălcat, pe care regele Saul îl dăduse Gavaonitenilor, îl dăduse și îl încălcase, i-a adus la credință și apoi i-a ucis. (II Împ. 21, 1) Așadar, nu este foamete într’o țară pentru că norii, „din întâmplare,” au uitat să verse ploaie, sau pentru că pământul, „din întâmplare,” a uitat să rodească roadă, sau pentru că neghina, din întâmplare, a înăbușit grâul, sau pentru că lăcustele, „din întâmplare,” au năpădit și au mâncat hrana oamenilor, precum în chip neînțelegător tâlcuiesc unii oameni neînțelegători. Ci foametea este semn spre pedeapsă al Purtătorului-de-grijă celui Viu, ca oamenii să-și aducă aminte, să se dezmeticească și să se îndrepte.

4. Molima ca semn. S’a mândrit oarecând Împăratul Davíd, și în trufia sa a poruncit să se facă numărătoarea poporului. Iar lui Dumnezeu nu i-a fost pe plac. Pentru că Dumnezeului nostru nu îi e pe plac nici un lucru care se face din trufie. Și i-a zis Dumnezeu lui Davíd, printr’un Proroc, să aleagă ca pedeapsă una dintre trei rele: sau foamete, sau război, sau molimă. În strâmtorare cruntă, împăratul a ales molima. Și a lovit boală grea în popor. „Și au trimis Dumnezeu înger în Ierusalim ca să-l piarză, și când îl pierdea au văzut Domnul și i-au părut rău pentru răul acela, și au zis îngerului celui ce pierdea: ajungă-ți, trage mâna ta.” (I Paral. 21, 15) Așadar, nu e nici molima între oameni ceva întâmplător, ci dintr’o pricină întemeiată, din pricină morală. Prin molimă, Cel Preaînalt le dă oamenilor semn că s’au abătut de la drumul drept și s’au rătăcit. Cela ce vede toate și priveghează asupra tuturor le semnalizează călătorilor pământești ca să se dezmeticească și s’o apuce pe calea dreaptă.

5. Poporul Creștinesc a înțeles dintotdeauna boala unor oameni ca pe un semn de la Dumnezeu. Această înțelegere este întocmai după Sfânta Scriptură. Când regele Ioram a călcat credința părinților săi, Prorocul Ilíe i-a prevestit: „Vei cădea în boală grea, în boala pântecelui, până când vor ieși măruntaiele tale cu boala, din zi în zi.” (II Paral. 21, 15) Și boala Dreptului Iov a slujit drept semn atât pentru satana, cât și pentru oameni: pentru satana, ca să se încredințeze că e neputincios împotriva dreptului, iar pentru oameni ca toți să vadă și să știe că Dumnezeu nu îngăduie ca dreptul să pătimească până în sfârșit. Și boala lui Lázăr a trebuit să slujească oamenilor ca semnal al puterii lui Dumnezeu. Când Domnul Iisus a fost înștiințat că Lázăr, prietenul lui din Vithánia, este bolnav, a zis: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu.” (Io. 11, 4) Însă Lázăr a murit. Dar nu a murit ca să moară, ci ca să fie înviat de Domnul cel Atotputernic. Și astfel, cu adevărat, boala lui nu a fost spre moarte, ci „ca să se slăvească Fiul lui Dumnezeu printr’însa.” (Io. 11, 4) Așa a fost și cu cel orb din naștere. (Io. 9) (Sf Nicolae Velimirovici)

Categories: Articole

plevna

Sari la conținut