Noi întrebăm astăzi de este Fiul de aceeași putere și slavă ca și Tatăl și de aceeași ființă cu Dânsul. Totuși, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am și aflat ceea ce căutăm, și ținem aceasta tare, și voim acum a o dovedi și potrivnicilor.

Dar eu mă rușinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedești un lucru așa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeași ființă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul. Atât cei născuți, cât și născătorii, cu toții sunt de aceeași ființă, atât la oameni, cât și la dobitoace și la plante. Voiești tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obștească? Totuși, ca să nu se pară că egalitatea ființei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământești, de aceea o vom întemeia acum și cu dovezi din Biblie.

Și nu noi, ci necredincioșii, care se împotrivesc unui lucru așa de dovedit și adevărului, merită a fi de râs. Ei spun împotrivă: „Ce este oare așa de dovedit? Dacă Hristos, pentru că S-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeași ființă cu Dumnezeu, atunci și noi trebuie să fim de aceeași ființă cu Dumnezeu, căci și noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de către psalmistul, Când zice: «Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt»”(Psalmul 81, 6).

O, nebunie și cutezare! Când noi vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire și zic: „Încă și noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.

Dar noi suntem departe de a fi de aceeași ființă cu Dumnezeu. Tu ești numit numai fiu, dar nu Unul-Născut, precum se numește El. Tu nu te odihnești în sânul Tatălui, nu ești strălucirea slavei Lui, nici chipul ființei Lui (Evrei 1, 3).

Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Însuși Iisus Hristos, spre a arăta că ființa Sa întru nimic nu se deosebește de a Tatălui Său: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: „Eu și Tatăl una suntem”, și: „Precum Tatăl scoală pe cei morți și le dă viață, tot așa și Fiul dă viață celor ce voiește” (Ioan 5, 21). Când voiește a însemna egalitatea cinstirii, El zice: „Ca toți să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Și aceeași putere minunată o rostește prin cuvintele: „Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioșii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înțeles subiectiv, zicând că și oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, și pogoară pe Hristos la propria lor înjosire.

Dacă tu din graiurile psalmistului: „Dumnezei sunteți și fii ai Celui Preaînalt”, nu crezi că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu altfel decât tine, pentru ce nu spui că și tu ești asemenea cu Dumnezeu, căci psalmistul zice „Dumnezei sunteți”?
Dar tu răspunzi: „Totuși, Hristos, adeseori, a spus că El este mai mic decât Tatăl, a rugat pe Tatăl pentru ceva. Dacă El este de aceeași ființă cu Dânsul și de aceeași stăpânire și putere, pentru ce roagă pe Tatăl?”.

În adevăr, locurile aduse: „Precum Tatăl scoală morții și-i înviază, așa și Fiul pe care vrea îi înviază” și celelalte graiuri pe care le-ați auzit se par a fi în împotrivire cu faptul că El roagă pe Tatăl; însă când eu voi spune pricina acestei rugăciuni, vi se va ridica toată îndoiala.

Deci, care sunt temeiurile pentru care Hristos însuși a rostit despre Sine cu înjosire și, de asemenea, Apostolii au grăit despre El cu înjosire? Cea dintâi și de căpetenie pricină este că ei voiau a convinge atât pe cei ce trăiau atunci, cât și pe oamenii cei mai de pe urmă, că El cu adevărat S-a făcut om, și că ei aveau înaintea lor nu numai umbră și chip, ci adevărul naturii omenești.

Deși Hristos a grăit multe despre Sine cu înjosire, și, de asemenea, Apostolii despre Dânsul, totuși satana a răzvrătit pe unii nenorociți a tăgădui adevărata întrupare și a afirma că El n-a luat trup cu adevărat. Ce s-ar fi întâmplat și cât s-ar fi lățit această religie, dacă Hristos n-ar fi zis acelea despre Sine?

A doua pricină este slăbiciunea ascultătorilor, pentru că cei ce dintru început L-au văzut și L-au auzit nu puteau pricepe învățăturile cele mai înalte. Și aceasta nu este numai o presupunere a mea, ci o pot dovedi din Scriptură.

Când El zicea despre Sine ceva mare și înalt, ceva ce era vrednic de slava Sa, ba încă atunci când El declara despre Sine numai ceva mai presus de om, ei se tulburau și se scandalizau. Dar când El grăia ceva despre Sine cu înjosire și lucruri omenești obișnuite, ei se linișteau și primeau cuvântul Lui.

Vedem aceasta cu deosebire în Evanghelia lui Ioan. Când El a zis: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea și a văzut-o și s-a bucurat”, atunci ei s-au împotrivit: „Tu încă nu ai cincizeci de ani și l-ai văzut pe Avraam?” (Ioan 8, 56-57).

Vezi? Ei îl socoteau un simplu om. Dar El ce a făcut? „Iisus le-a zis: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Și ei au luat pietre ca să arunce asupra Lui” (Ioan 8, 58-59). Și când El vorbea mai cu de-amănuntul despre Taina Împărtășirii și le-a zis: „Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viața lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51), atunci ei au răspuns: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60). „Și de atunci mulți dintre ucenicii Săi s-au dus de la Dânsul și nu au mai venit la El” (Ioan 6, 66).

Spune-mi, deci, ce trebuia să facă Domnul? Trebuia, oare, să se țină de graiuri înalte și prin aceasta să se depărteze de la oamenii Săi și să alunge poporul de la propovăduirea Sa? Dragostea lui Dumnezeu către oameni nu a îngăduit aceasta. Când El, altădată, a zis: „De va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”, ei I-au răspuns: „Acum am cunoscut că ai diavol. Avraam a murit, de asemenea și proorocii; și Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac” (Ioan 8, 51-52). Și trebuie, oare, să ne mirăm că mulțimea gândea așa, când și cei mai mari ai poporului erau de aceeași părere? Nicodim era unul dintre cei mai mari și foarte aplecat către Domnul, și totuși s-a scandalizat de cuvintele lui Hristos: „Cine nu se naște a doua oară din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 4), și, de asemenea, cugeta omenește, întrebând: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?” (Ioan 3, 4). Și ce a făcut Hristos? El i-a răspuns: „Dacă am spus cele pământești și nu credeți, cum veți crede de vă voi spune cele cerești?” (Ioan 3, 12).

Prin aceasta, Mântuitorul arată pricina pentru care nu vorbește totdeauna despre nașterea Sa cea înaltă și veșnică. De asemenea, tot în timpul vieții Sale, când a făcut mii de minuni și a dovedit puterea Sa, preotul cel mare s-a scandalizat de cuvintele: „ Veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii și… venind pe nori” (Matei 26, 64), și și-a rupt hainele sale. Nu este de mirare dacă Hristos, către asemenea oameni, care se târau pe pământ, vorbea despre Sine numai cu înjosire.

Acestea ar fi fost de-ajuns spre a lămuri pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire. Dar eu voiesc să dovedesc aceasta și dimpotrivă.

Pe când ei se scandalizau și se îndepărtau, pentru că Hristos vorbise despre Sine lucruri înalte, dimpotrivă, când El grăia despre Sine ceva înjositor și mic, îi vedeți alergând la El și primind învățătura Lui. Cei care mai înainte îl părăsiseră, iarăși au venit când El a zis: „Eu de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învățat Tatăl, așa grăiesc” (Ioan 8, 28). Și Evanghelistul arată că pentru aceste cuvinte de înjosire ei au crezut în El, când zice: „Acestea grăind El, mulți au crezut în El” (Ioan 8, 30).

La fel s-a întâmplat și în alte cazuri, și de aceea Domnul grăia despre Sine când omenește, când mai presus de om, adică despre cele care se cuvin numai lui Dumnezeu și se potrivesc cu obârșia Lui cea înaltă. Aceea o face El ținând seama de slăbiciunea ascultătorilor, iar aceasta îngrijindu-Se de adevărul dogmei. El nu scapă din vedere pe aceasta din urmă, pentru ca nu cumva printr-o necontenită pogorâre, să se formeze la generațiile viitoare o socotință rătăcită despre vrednicia Sa. Deși El prevedea că ei se vor scandaliza prin aceasta și se vor abate, totuși a vorbit despre Sine înalt, spre a arăta că El numai cu pogorământ a vorbit uneori despre Sine cu înjosire și omenește. Așadar, când îl auzi vorbind despre Sine cu înjosire, să nu gândești că El voiește a arăta înjosirea ființei Sale, ci că El S-a smerit numai pentru slăbiciunea și socotința ascultătorilor Săi.

Nu numai pentru că El a luat trup omenesc (întâia pricină), și nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi (a doua pricină), ci și pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie și a lucrat cu smerenie. Cine voiește să învețe pe alții smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul și cu fapta: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29), și iarăși: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).

Deci El, Care ne-a învățat să fim smeriți și să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi numărați între cei mai mici, El, Care cu cuvântul și cu fapta ne îndemna la aceasta, negreșit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu înjosire.

Se mai poate aduce încă și a patra pricină, nu mai mică decât cea dinainte. Care? El a voit să ne ferească nu cumva, pentru apropierea cea mare și negrăită în care stau cele Trei Fețe una către alta, să ajungem la socotința că în Dumnezeire ar fi numai o față. Într-adevăr, Sabelie și alții învățaseră una ca aceasta printr-o nedreaptă înțelegere a cuvintelor: „Eu și Tatăl una suntem”, și: „Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”. Hristos a vrut încă să ne ferească să nu socotim că El este fața cea întâi și cea nenăscută a Treimii, sau mai mare decât Tatăl. De această rătăcire se pare că și Pavel s-a temut, de aceea la cuvintele: „Toate sunt supuse Lui” (Fiului), îndată a adăugat: „afară de Cel (Tatăl) Care I-a supus Lui toate” (I Corinteni 15, 27). Pavel, negreșit, n-ar fi adăugat acestea dacă nu s-ar fi temut că putea să se ivească o asemenea socotință diavolească.

A cincea pricină se arată în faptul că Hristos, adeseori, spre a îmblânzi neprimirea iudeilor, a părăsit graiurile cele înalte și a ținut seama de gândurile cele bănuitoare ale celor către care vorbea. De pildă, când a zis: „Dacă mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată” (Ioan 5, 31), El a zis aceasta spre a birui bănuiala lor, și nicidecum nu voia să însemne că mărturia Lui n-ar fi adevărată, ci, mai vârtos, El voia numai a zice: „Precum socotiți și bănuiți voi când nu primiți cele spuse de Mine despre Mine Însumi”.

Noi am putea încă să aducem multe pricini, pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire, și încă multe motive pentru care El a făcut aceasta, dar dă acum și tu o pricină la graiurile cele înalte cu care El a rostit despre Sine. Nu este nici un alt temei decât acela că El, prin aceasta, a voit să arate adevărata Sa înălțime. Cine într-adevăr este înalt, poate să grăiască despre Sine și lucruri mici, fără ca să fie neadevăr, ba mai ales, acesta este semnul smereniei. Iar dacă cineva care este înjosit spune despre Sine lucruri înalte, aceea este o pretenție nedreaptă, vrednică de osândit.

Deci, dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi mai mic, nu ar fi putut alege graiuri în care El să Se facă asemenea cu Tatăl, căci aceasta ar fi fost o pretenție nedreaptă. Dacă El, deși este asemenea cu Tatăl, grăiește despre Sine uneori cu înjosire, aceasta nu este de osândit, ci vrednică de mirare.

Spre a face cele zise încă mai lămurit, să cercetăm mai de aproape pricina adusă mai înainte, cum că El pentru firea Sa cea omenească a grăit despre Sine cu înjosire și să ne întoarcem luarea-aminte la rugăciunea pe care El a adresat-o Tatălui.

Luați bine seama, căci eu trebuie să încep aceasta mai dinainte, în acea sfântă noapte, întru care Iisus a fost vândut, a fost și Cina cea de Taină. Eu o numesc noapte sfântă, căci mântuirea cea nesfârșită a lumii s-a săvârșit prin patima lui Hristos, care acum a început. Atunci a zis Iisus către cei doisprezece: „Unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21). Și când Iuda a întrebat: „Eu sunt?”, El i-a spus: „Tu ai zis”. Și după ce Iuda s-a dus, Domnul a zis: „ Voi toți vă veți sminti întru Mine” (Matei 26, 31); iar când Petru grăia împotrivă, El a adăugat: „Adevăr zic ție, în noaptea aceasta, înainte de a cânta cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine” (Matei 26, 34).

Așadar, El a prevăzut pe vânzător și fuga tuturor și moartea Sa, adăugând: „Bate-voi păstorul și se vor risipi oile” (Matei 26, 31). El a spus înainte cine se va lepăda de Dânsul, și când, și de câte ori, toate, desăvârșit, întocmai. Apoi, după ce a dat dovadă îndeajuns despre prevederea Sa, a ieșit în grădina Ghetsimani și S-a rugat.

Potrivnicii noștri afirmă că aceasta este o rugăciune a firii Lui dumnezeiești, dar noi o prescriem firii omenești. Judecați singuri! Mai întâi de toate, nu este lucrul lui Dumnezeu ca El să se roage, ci ca El să fie rugat. Dar și cuvintele rugăciunii dovedesc că ea se potrivește tocmai firii Sale omenești. El zice: „Părinte, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39). Eu întreb: Cum putea să Se îndoiască, de este aceasta cu putință sau nu, El, care cu puțin mai înainte spusese: „Unul dintre voi are să mă vândă”; El, care spusese: „Bate-voi păstorul și se vor risipi oile”, și: „Voi toți vă veți sminti întru Mine”! El, care zicea lui Petru: „Tu te vei lepăda de Mine de trei ori”. Acesta nu putea să știe acelea? Cine ar putea afirma acestea?

Aceasta o știuseră încă cu sute de ani mai înainte robii Săi, oamenii, proorocii. Astfel, David zice: „Străpuns-au mâinile Mele și picioarele Mele” (Psalmul 21, 18). Ceea ce avea să fie, El vestise mai înainte, ca și cum ar fi fost, însemnând prin aceasta că precum este cu neputință a nu fi ceva din ceea ce a fost, așa este cu neputință ca acestea să nu se întâmple.

Încă și Isaia, mai înainte vestind aceasta, a zis: „Ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde” (Isaia 53, 7). Încă și Ioan Botezătorul a zis: „lată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Matei 1, 29), adică acel Miel vestit mai înainte. Și el nu zice simplu mielul, ci: „Mielul lui Dumnezeu”, căci era încă și un miel evreiesc, și el voia a deosebi pe acela de Acesta. Mielul evreiesc se jertfea numai pentru poporul evreiesc, iar Acesta pentru toată lumea; acela depărta de la iudei numai suferințele trupești, iar Sângele acestui Miel a adus curățirea a toată lumea. Și sângele mielului evreiesc a lucrat ceea ce a lucrat, dar nu prin propria sa putere, ci numai pentru că era o preînchipuire a Acestui Miel.

Și mai departe, dacă acea rugăciune ar fi fost a dumnezeirii Sale, atunci S-ar fi contrazis El Însuși și S-ar fi certat cu Sine. Același, care prin cuvintele: „Dacă este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta”, ar fi încercat a Se feri de patimă și de moarte. Același, altădată, când Petru îl sfătuia să Se cruțe și să nu meargă la moarte, îi răspunsese: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi ești, că nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23). El numește pe Apostol satană, nu pentru a-l batjocori, ci spre a însemna că acele cuvinte nu au venit din sufletul lui Petru.

Altădată El spusese: „Cu dor am dorit să mănânc acest Paști cu voi” (Luca 22, 15). Pentru ce? Pentru că după Paști trebuia să urmeze Crucea. Și așa, El în multe locuri a presupus moartea Sa, a rostit dorința Sa de a muri și a declarat că El special pentru acesta a venit în lume. Dacă El acum totuși zice: „De este cu putință”, apoi cu aceasta arată slăbiciunea firii omenești, care pentru fireasca iubire către viață, nu voia a se despărți de viața aceasta. El, prin cuvintele acestea, se roagă ca omul să scape de moarte, pe când în altă parte zice că a venit de bunăvoie spre a pătimi, prin cuvintele: „Putere am să-Mi pun sufletul, și putere am ca iarăși să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun” (Ioan 10, 18). Cum putea El dar să zică: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voiești Tu”? Avea oare Fiul o voință potrivnică voinței Tatălui? El zise odată: „Eu și Tatăl una suntem”. Aceasta din urmă se raporta la firea Sa cea mai înaltă, cea dumnezeiască; după această fire Fiul are o voie asemenea cu a Tatălui. Dimpotrivă, celălalt loc: „Nu precum voiesc Eu”, se raporta la omenirea Sa; și astfel nu este grăire împotrivă sau contrazicere.

Contrazicere ar fi atunci când cineva, ca ereticii, ar voi să ia acele cuvinte de rugăciune: „Dacă este cu putință” și celelalte ca o rugăciune a dumnezeirii Sale, iar nu a omenirii Sale.

Întrucât El este Dumnezeu, noi să-L adorăm; întrucât El este om, să ne rugăm ca și Dânsul Tatălui, ca aici și dincolo să ne facă părtași de toate bunătățile. (Sf Ioan Gură de Aur)

Categories: Articole