Născutu-te-ai, Înaintemergătorule, din cea stearpă, că stearpă făcându-se Legea, a venit cu adevărat Harul, strigând lui Hristos: Bine ești cuvântat Doamne, Dumnezeul părinților noștri.

Se pare că Ioan este pus ca o graniță între cele două Testamente, Vechiul și Noul. De fapt, Însuși Domnul declară că el este o graniță atunci când afirmă: Legea și Profeții au fost până la Ioan (Lc 16,16). Așadar, el reprezintă în sine parte din Vechiul și vestire a Noului. Cât privește Vechiul, el se naște din doi bătrâni. Cât pri­vește Noul, este proclamat profet deja în sânul mamei. Mai înainte de a se naște, Ioan a tresăltat în sânul mamei la sosirea Mariei. A avut deja de atunci numirea, înainte de a se naște. Este deja arătat al cui înaintemer­gător va fi, mai înainte de a fi văzut de El. Acestea sunt fapte divine care depășesc limitele micimii umane. În sfârșit, el se naște, primește un nume, se dezleagă limba tatălui. Este suficient a spune ce s-a întâmplat pentru a explica imaginea realității.
Zaharia tace și își pierde glasul până la nașterea lui Ioan, înaintemergătorul Domnului, și numai atunci își recapătă graiul. Ce înseamnă tăcerea lui Zaharia, dacă nu profeția care nu este bine definită și care înainte de predica lui Hristos este încă obscură? Se face cunoscută la venirea Sa. Devine clară atunci când trebuie să apară Cel prevestit. Faptul redobândirii graiului lui Zaharia, la nașterea lui Ioan, este același lucru cu sfâșierea catape­tesmei la pătimirea lui Hristos. Dacă Ioan s-ar fi vestit pe sine, el nu ar fi deschis gura lui Zaharia. Se dezleagă limba pentru că se naște glasul. Ioan, care îl prevestea pe Domnul, a fost întrebat: Cine ești tu? (In 1,19). Și a răspuns: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustiu (In 1,23). Glasul este Ioan, iar despre Domnul se spune: La înce­put era Cuvântul (In 1,1). Ioan este glas pentru un timp scurt, însă Hristos este Cuvântul veșnic încă de la început. (Fericitul Augustin)

Categories: Articole