Cum vom lăuda nevoințele tale, Cuvioase Părinte Paisie? Că ne minunăm de râvna ta în lucrarea faptelor bune; de tăria ta în osteneli; de răbdarea ta în privegheri de toată noaptea; de lacrimile tale cele de taină și de darul neîncetatei rugăciuni care se odihnea în inima ta. (Acatist)

În teologia exprimată dogmatic, liturgic și filocalic, vederea lui Dumnezeu în lumină, rod al rugăciunii neîncetate, are un rol fundamental. Lumina a fost considerată întotdeauna semn al prezenței lui Dumnezeu și mediu de manifestare a lucrărilor Lui. Pornind de la realitățile duhovnicești, Sfinții Părinți au experiat taina luminii ca fiind descoperitoare de adâncuri dumnezeiești, pe care le-au și transpus în mărturisire dogmatică, cinstire latreutică și arătarea căii de urmat întru sporirea duhovnicească.

Hotărându-se de foarte tânăr să îmbrățișeze nevoința monahală, Petru Velicikovski este tuns rasofor de către Mitropolitul Antonie al Rădăuţilor, la Mănăstirea Medvedovski în anul 1741, primind numele Platon. Tânărul frate întru Hristos năzuia după desăvârșirea evanghelică, dar la începutul drumului său monahal nu se găseau în mănăstiri nici manuscrise duhovnicești, nici scrieri literare corespunzătoare. Deoarece în această perioadă de început al secolului al XVIII-lea, o parte din Ucraina de azi se afla sub stăpânire poloneză catolică, iar dinspre occident era ascuţită influenţa raționalismului care dispreţuia experienţa mistică a legăturii omului cu Dumnezeu, tânărul Platon, ajunge în anul 1743 în Ţările Române, oprindu-se în părţile Buzăului la Dălhăuţi, apoi la Trăisteni unde îl întâlneşte pe stareţul Vasile de la Poiana Mărului (originar tot din Poltava), mare rugător isihast. Aici, pentru întâia dată, Platon a auzit despre pravila rugăciunii după rânduiala Sfântului Munte. Preluat de Sf. Vasile, ca știutor de limbă slavonă, este adus la schitul de la Poiana Mărului, unde lucrează într-un scriptoriu. Duhovnicește este pus sub ascultarea schimonahului Onufrie, de la care a deprins trăirea adevăratei asceze în monahism, deprinzând taina rugăciunii neîncetate. După patru ani pleacă să aprofundeze taina rugăciunii în Sfântul Munte. Nu găsește aici un bătrân duhovnicesc care să-l înaripeze mai mult spre dumnezeiescul dor. Are după un timp, din nou părtășie cu Sf. Vasile de la Poiana Mărului, ajuns și el la Sfântul Munte, care îl îndrumă duhovnicește și îl tunde în monahism în 1750, schimbându-i numele în Paisie. Primește aici și hirotonia preoțească. Iar după 17 ani de viețuire în Sfântul Munte, cu experiență a vieții rugătoare, cu cărți și cu mulți ucenici se retrage în Țările Române.

Existența în Țările Române a unui climat duhovnicesc elevat, anterior venirii lui Platon Velicicovski, este în afară de orice îndoială. Din mănăstirile românești a primit el primul impuls spre isihasm, pe care l-a dezvoltat apoi la Athos, tot între ucenicii lui majoritari români, ca apoi să revină în Moldova, unde și-a însoțit experiența de la Athos, cu cea locală, românească. De notat că  Sf. Paisie a considerat climatul românesc chiar mai propice decât cel grecesc sau rusesc din Sfântul Munte, motiv pentru care l-a și părăsit, întrucât rugăciunea lui Iisus încetase de a mai ocupa locul pe care-l avusese odinioară. Revenit în Moldova, Sf. Paisie a urmat și a dezvoltat ceea ce deja exista aici în chip tainic, discret. El a încercat să întărească duhul rugăciunii neîncetate, orientând-o exclusiv spre contemplație. Țelul său era de a-i îndemna pe toți, de la cei mai experimentați până la novici, să practice rugăciunea neîncetată, nu numai de a-i învăța, teoretic, ci de a-i pune s-o practice. Pentru a implanta metoda sa, și pentru a lărgi numărul  celor ce se roagă cu rugăciunea lui Iisus, el a inițiat în Mănăstirea Neamțu o serie impresionantă (peste 300) de traduceri slave și românești a manuscriselor isihaste din limba greacă.

Sfântul Paisie a desfășurat, împreună cu ucenicii săi, o amplă lucrare de traducere a operelor Sfinților Părinți și marilor asceți, din limba greacă în limbile română și slavonă. Meritul lui este că a adus lucrarea rugăciunii neîncetate din mediul anahoretic în cel chinovial, antrenând în această lucrare sute-mii de ucenici. Aceștia au înființat un impresionant număr de așezăminte monahale în Rusia și Ucraina de azi (117 mănăstiri şi schituri în 35 de eparhii) dar și în Țările Române, în cadrul cărora au cultivat practica rugăciunii isihaste și au continuat lucrarea de traducere din operele Sfinților Părinți filocalici. Revirimentul duhovnicesc inițiat de el, prin ucenici și cărți, s-a manifestat foarte evident în Biserica și cultura rusă, grație Filocaliei, tradusă de el și publicată la Moscova, din care rodesc tradiția „stareților” și influențarea filocalică  a operei marilor scriitori Dostoievski și Tolstoi.

Categories: Articole