Din epoca arhetipală a eroismului românesc, secolele XIV- XVI, datează primele legături, vii și firești, între botezul sângelui, primit pe câmpul de bătălie, și ruga Bisericii luptătoare, pentru cei ce au dovedit din plin că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Căci ce altceva, decât un mausoleu al eroilor, este biserica mănăstirii Războieni, construită de Măria sa în anul 1496, la 20 de ani de la Bătălia de la Valea Albă (1476), întru pomenirea eroilor căzuți în acea bătălie, din moment ce sub lespezile de piatră ale edificiului, din naos până în altar, pe o lungime de 10 m, o lățime de 3,5 m și o grosime de 30 de cm se află acele oseminte ale vitejilor Moldovei[1]? Sau ce poate fi biserica din Borzești, a cărei Sfântă Masă a fost zidită deasupra rădăcinii stejarului, în care Mitruț, spune legenda, a devenit victimă inocentă a războiului adus de tătari asupra Țării Moldovei. Istoria poate continua și cu alte popasuri românești de recunoștință și memorie: ca Mănăstirea Dealu, în Țara Românească, sau în Transilvania, mormintele lui Avram Iancu sau al Bravului Mihai. Locuri în care simboluri ale eroismul românesc au fost înveșmântate în rugăciune neîncetată și pomenire veșnică.

Categories: Articole