În toată perioada Primului Război Mondial, din cuvântările și ordinele mitropolitului Pimen al Moldovei, încep să fie puse în lucrare principiile enunțate de arhimandritul Silvestru cu aproape 40 de ani mai înainte:

• Ostașii, erau invitați la eroism: „în caz de război, să luptaţi cu vitejie până la vărsarea sângelui vostru! A muri luptând pentru ţara şi lege -este cea mai mare cinste la care poate să se înalțe un ostaş. Căci lupta vitejească dusă până la vărsarea de sânge face din ostaş un viteaz, şi încă un viteaz al naţiunii întregi, şi vitejii naţiunilor nu mor niciodată; ei sunt vii pentru vecie. Țara, cu litere de aur, le scrie numele în cartea vieţii ei. Biserica îi pomeneşte şi se roagă lui Dumnezeu pentru fericirea lor cerească”;

• Celor rămași acasă, ce aveau rude sub scut sau pe scut, „li se va purta de grijă, pentru mângâierea și ajutorarea lor, asigurând că țara le va ajuta în toate nevoile încurajând foarte mult și pregătind astfel să-și apere cu bărbăție țara și să nu sufere vreodată să li se încalce drepturile străbune”;

• Preoții din parohii „vor binecuvânta și încuraja pe cei care pleacă în război, arătându-le recunoștința și cinstea ce se dă acelora care se jertfesc pentru țară și neam. Le vor explica faptul că în această viață se impun omului datorii cu mult mai mari decât acelea ale legăturilor pământești, oricât de sfinte și scumpe ar fi ele. Tot preoții, prin sunete de clopote, ziua și noaptea, veți chema credincioșii la rugăciune pentru biruința oștirii în acest război din care, cu ajutorul lui Dumnezeu, să avem România Mare cu o Biserică slăvită”.

Categories: Articole