Cu timpul au început a se recunoaşte însemnătatea limbii cărţilor bisericeşti.

În adevăr, dacă, din deosebitele şi variile dialecte ale limbei germane, de pildă, unul a ajuns să domineze si să devie limbă literară şi de stat, aceasta este a se mulţumi mai cu seamă Bibliei lui Luther. La începutul secolului trecut, în al XVII-lea chiar, limba germană se poate zice că încetase de a mai exista. Cine deschide cărţile scriitorilor din acei timpi, află un jargon în care întreaga avere lexicală, sintaxa chiar a limbei erau alterate şi falsificate de mii de fraze franţuzeşti sau latinesti. Reprezentantul de căpetenie al unei limbi germane literare, curate, era Biblia lui Luther. 

La noi lucrul s-a petrecut într-un mod analog. 

Epoca reformaţiunii, răspândindu-se prin periferii, au ajuns în Ardeal. Calvinii începuseră a traduce cărţi bisericeşti în româneşte pentru a atrage la reformă şi poporul românesc. Ei bine, Biserica şi Domnii noştri au combătut reforma cu armele proprii. Au pus a se traduce cărţile bisericeşti în limba românească, au introdus limba poporului în biserică şi stat, în locul celor străine, hieratice. Dacă chiar ar fi existat înclinări de dialectizare a limbei noastre, ele au încetat din momentul în care Biserica au creat limba literară, au sfnţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe când înainte Românul înclina a confunda naţionalitatea cu religia.”

Mihai Eminescu

“Timpul”, VI, 1881, 10 octombrie, p. 1 (fragment). 

Categories: Articole