Marile adevăruri pe care le-au proclamat apostolii au fost că Domnul Iisus Hristos a înviat dintre cei morţi şi că oamenii pot spera să fie mântuiţi. Apostolii au propovăduit această doctrină la unison, pretutindeni, nu doar când au întâlnit mari descurajări, ci şi în faţa celor mai groaznice terori pe care o minte umană şi le poate imagina.
Domnul lor tocmai pierise ca răufăcător după ce a fost condamnat de un tribunal public. Religia Lui a încercat să răstoarne toate religiile lumii. Legile fiecărei ţări erau împotriva învăţăturii apostolilor Săi. Interesele şi dorinţele marilor conducători şi ale oamenilor mari ai lumii le erau potrivnice. Mersul lumii acesteia le era potrivnic.
Propovăduind această nouă credinţă, chiar în modul cel mai paşnic şi mai inofensiv, apostolii nu se aşteptau la altceva decât la dispreţ, împotrivire, batjocuri, persecuţii grave, bătăi, închisori, torturi şi moarte crudă. Şi totuşi au răspândit această credinţă cu mare zel şi au suferit toate aceste încercări fără să dea înapoi. Dimpotrivă s-au bucurat.
Chiar dacă au fost condamnaţi la moarte unul după altul, cei care au rămas şi-au continuat munca cu mai mult zel şi hotărâre. În cronicile despre războaiele militare nu există aproape niciun exemplu similar de perseverenţă eroică, răbdare şi curaj fără hotare. Ei aveau toate motivele să-şi examineze din nou motivele pentru care cred şi dovezile cu privire la marile fapte şi adevăruri pe care le-au propovăduit. În plus, vedeau adesea consecinţele pe care le putea avea propovăduirea lor. Ar fi fost imposibil să continue să afirme lucrurile pe care le propovăduiseră dacă Isus nu ar fi înviat cu adevărat din morţi, şi dacă ei nu ar fi ştiut acest lucru cu siguranţă, la fel de bine cum ştiau toate celelalte adevăruri.
Dacă ar fi fost posibil, din punct de vedere moral, să se însele cu privire la acest lucru, aveau toate motivele omeneşti să descopere şi să recunoască această greşeală. Dacă ar fi continuat să propovăduiască o minciună atât de mare, pe care o cunoşteau, ar fi însemnat nu numai că aveau să sufere toată viaţa relele pe care omul le poate face din exterior, ci şi mustrările conştiinţei şi vinovăţia lăuntrică. Nu ar fi avut nici speranţă de viitor, nici mărturia unui cuget curat, nici speranţa de a fi onoraţi sau stimaţi de alţi oameni, nici speranţa de a fi fericiţi în această viaţă sau în lumea viitoare.
Un astfel de comportament al apostolilor ar fi fost imposibil de reconciliat cu faptul că aveau aceeaşi natură ca toţi ceilalţi oameni. Cu toate acestea, Vieţile lor arată că au fost oameni la fel ca şi ceilalţi, conduşi de aceleaşi motive, animaţi de aceleaşi speranţe, apăsaţi de aceleaşi necazuri, agitaţi de aceleaşi temeri şi supuşi aceloraşi pasiuni, tentaţii şi slăbiciuni ca şi noi. Scrierile lor arată că au fost oameni care au înţeles profund lucrurile. Dacă mărturia lor nu era adevărată, nu existau motive pentru o astfel de născocire.
Simon Greenleaf
Categories: Articole