Două sunt raţiunile profunde pe care se fundamentează icoana ca obiect de cult:

Întruparea Logosului dumnezeiesc şi nevoia de concret a omului.

Prin Întrupare, materia a devenit mijloc prin care se poate exprima Dumnezeu, iar omul simte nevoia receptării mesajului lui Dumnezeu cu toată fiinţa lui, prin toate căile de acces ale lumii exterioare către adâncul fiinţei Sale. Prin limbajul culorii, prin icoană, deci, ni se descoperă altfel, dar nu diferit, ceea ce se exprimă prin cuvânt. De aceea icoana nu poate lipsi din misiunea sfântă a Bisericii. Chiar denominaţiunile neoprotestante (care resping cultul icoanelor) se servesc de o serie de reprezentări care le sugerează pe cele vestite prin cuvânt.

Toate acestea dovedesc nevoia omului de instruire prin imagine, estompată de mişcările sectare, iar imaginile caricaturale şi de prost-gust ale materialelor propagandistice sectare dovedesc pe de o parte că predispoziţia omului de a vedea chipul celui căruia i se adresează a fost deviată, neputând fi însă anihilată, şi, pe de altă parte, că acea tendinţă firească a omului a pierdut orientarea dată de Biserică.( Părintele Vasile Răducă)

Categories: Articole