Sub imperiul suferinţei, pacientul 

îşi pierde forţa fizică, vigoarea intelectuală, devine dependent psihologic, social, economic, trebuie să se supună unor intervenţii diagnostice şi terapeutice, este depersonalizat şi expus într-un mediu străin, aproape public, în spital. Toate acestea au darul să ne zdruncine prejudecata că organismele noastre sunt indestructibile şi că putem controla lumea; că suntem stăpâni pe situaţie şi pe propriul destin. În medicina clasică dimensiunea psihologică şi spirituală a bolnavului şi a bolii a fost eliminată iar bolnavul este redus la trup. Acest proces de dezumanizare a fost sporit de tehnicizanea tot mai mare a medicinii, adică de dependenţa din ce în ce mai mare a medicilor, când e vorba de diagnosticarea bolilor, de datele cifrate şi de mijloacele statistice ale diverselor examene medicale. (J C Larchet)

Cu prilejul vizitelor pastorale din Postul Mare 2019, creștinii vârstnicii au fost încurajați să poarte crucea suferinței cu bărbăție și speranță. În viaţă toţi avem momente când trăim iadul, când ne simţim pierduţi, însă Dumnezeu „se retrage” în astfel de momente pentru a ne lăsa pe noi să înfruntăm realitatea, exact ca o mamă iubitoare care îşi învaţă pruncul să meargă. Atunci când lasă liberă mâna pruncului, mama îşi sporeşte atenţia asupra acestuia pentru a nu-l lăsa să cadă. Prin analogie, putem spune că Dumnezeu este în astfel de momente mai aproape de noi, aşa că ne putem folosi de vremurile de necaz ca să-L aflăm acolo pe Dumnezeu.

Categories: Articole