„Undeva în Bărăgan, spre Călărași, este satul meu natal- Plevna. Pe lângă imensitatea plată a câmpurilor, ce caracterizează zona, o vâlcea trece alene pe la marginea localității. Când plouă, un fircicel de apă se prelinge mai spre sud. Pe aceasta vale și eu, ca atâția copii, mergeam cu vaca la păscut, iar din când în când mama ne trimitea la gradina unui consătean să luam vre-o legumă proaspătă. Pe deal erau culturi și, din loc în loc, viile satenilor. Prin anii 60 un visător conducător al CAP-ului a proiectat și construit o operă mareață: plantarea pe o lungime de aproape 2 km a unei livezi de pomi fructiferi și viță nobilă. Zona era atât de oprită circulaței că nu îmi aduc aminte decât când am văzut imensa plantație matură. Era într-o primăvară. De pe șoseaua ce urmărește valea se vedea, pâna hăt departe, o minunăție: gradina în floare. Era o adevărată splendoare, o imagine de rai biblic ce te copleșea. Se adăuga prezența miresmelor și zorul albinelor și a atâtor alte mici viețuitoare venite să se adape cu nectar și pace.
Pentru copiii satului, care îsi sațiau pofta de fructe mai mult cu dude, livada devenise o tentație obsesivă, cei mai curajoși reușind uneori, pentru un sân de fructe, să sfrunteze vigilența paznicilor și a câinilor lor.
Nu stiu ce s-a întâmplat, ceva nu a funcționat sau persoana întreprinzătoare a dispărut, că deodată livada a rămas de pargină. Un timp a mai rămas un paznic, protejatul cuiva care, dormitând la plăcuta umbră, mai primea în cont și zile de muncă, și bineînteles tot satul se înfrupta cu fructe. Luam o sticluță de țuica să-l cinstesc pe nea Costica, dacă îl întâlneam, iar el era foarte încântat că-l vizitam și îmi arata pomii mai roditori.
Ani în sir, la vizitele aproape săptămânale ce le faceam familiei mele, obiectivul de baza îmi era si livada. De pe la mijlocul lui mai, cu cireșele, începea un adevarat banchet fructifer, cu caise, pere, prune și gutui. Uneori rodul era asa de bogat că se rupeau crăcile, alteori, cu vroia lui Dumnezeu, mai puțin. Într-o toamna târzie m-am dus într-o doară să mă plimb și am fost uimit de covorul galben de gutui la care lucrau de zor niște porci și vaci. Nu am văzut așa gutui prea des, pe oriunde aș fi umblat. Dar satenilor, care aveau și probleme financiare și cum zahărul nu se găsea, nu le mai trebuiau nici pentru magiun și nici pentru țuică. Se mai oprea câte o masina pe sosea si îsi umpleau oamenii portbagajul.
Și cum nicio minune nu durează o veșnicie iată că i-a venit sorocul și acesteia: în iarna lui 89 un sătean amărât, și presupun mai fără minte, a venit de pe deal cu un pom pentru foc. Ei bine, în doua zile, minunea de livadă a fost rasă de pe fața pământului. A tăbărât tot satul, cu mic cu mare, să-și aducă cât mai mulți pomi în curte.
Ce furie, ce amar de-o viață putea să întunece minițile acelor buni săteni și să justifice acest inuman sacrilegiu?
Mai trec și acum, din când în când, prin zonă si, din drag pentru acel colț de rai ce a fost cândva, parcă tot sper să văd minunata vie și livada la locul lor…”
Profesor Vasile Constantin MAO, fiu al părintelui Mihail Constantin
N. B. Imaginea acelui rai la vârsta începuturilor, se pare singura, o găsiți aici [https://www.parohiaplevna.ro/lumini-din-trecut/599-in-vremea-aceea-iii.html] .
Categories: Articole