„De credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” (I Tes. 4, 13-14). Aceasta se cuvine, mai întâi, să luăm aminte şi să lămurim: pentru care pricină, când vorbeşte de Hristos, sfârşitul Lui îl numeşte moarte, iar când vorbeşte de sfârşitul nostru, adormire şi nu moarte îl numeşte pe el, că n-a zis, despre cei ce au murit, ci, „despre cei ce au adormit”. Şi iarăşi: „tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce, împreună cu El.” Şi n-a zis: pe cei morţi. Şi iarăşi: „Noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi” (I Tes. 4, 15). Şi nici aici nu a zis, pe cei morţi, ci, de trei ori pomenind, de trei ori adormire şi nu moarte a numit-o. Iar despre Hristos nu zice aşa, ci: „de credem că Iisus a murit”; şi nu a zis: a adormit, ci: „a murit”. Pentru care pricină, dar, sfârşitul lui Hristos, moarte l-a numit, iar, pe al nostru, adormire? Că nu în treacăt întrebuinţează această aşezare a cuvintelor, ci, cu înţelepciune, săvârşind ceva mare şi de seamă. Că la Hristos a numit sfârşitul moarte, ca să adeverească Patima, iar la noi, l-a numit adormire, ca să mângâie durerea. Că, acolo unde s-a petrecut Învierea, zice moarte cu îndrăzneală, iar, unde lucrul este întru nădejde, adormire îl numeşte, ca, prin însăşi această numire, să ne mângâie pe noi şi să ne dea bune nădejdi, că cel ce doarme se va scula negreşit. (Sf Ioan Gură de Aur)