„Eu, Constantin Augustus, şi eu, Licinius Augustus, întruniţi în circumstanţe fericite la Milan pentru a discuta despre problemele legate de securitate şi binele public, ni s-a părut necesar, în primul rând, să ne pronunţăm asupra unor dispoziţii ce trebuiesc adoptate pentru a asigura, în opinia noastră, binele tuturor; aceste dispoziţii se referă la respectul divinităţii, adică a da creştinilor, precum şi celorlalţi libertatea şi posibilitatea de a practica religia lor pentru ca tot ceea ce este de natură divină şi cerească să ne fie benefic nouă şi tuturor celor care sunt sub autoritatea noastră. De aceea am crezut de cuviinţă, în scopuri benefice şi drepte, să luăm decizia de a nu refuza această posibilitate nimănui, fie că urmează credinţa creştină, fie cea care convine sufletului său, pentru ca divinitatea supremă, căreia îi arătăm respectul nostru, să dea mărturie în favoarea noastră şi să reverse bunăvoinţa sa asupra tuturor. Trebuie să ştii deci că am decis, suprimând definitiv restricţiile din documentele anterioare care au fost trimise călăilor tăi referitor la creştini, să abolim prevederile care ni s-au părut cu adevărat răuvoitoare şi străine bunătăţii şi să permiti de acum înainte tuturor celor care doresc să practice religia creştinilor să o facă în mod liber şi fără rezerve, fără a fi stânieniţi nici maltrataţi. Ni s-a părut necesar să aducem la cunoştinţa ta aceste decizii în claritatea lor pentru ca tu să ştii că am acordat aşa numiţilor creştini permisiunea deplină să practice religia lor. Dându-ţi seama că noi le acordăm acest drept, să ştii că aceeaşi posibilitate de a practica religia şi cultul este acordată şi celorlalţi cetăţeni, liber şi deschis, aşa cum se cuvine timpului de pace în care trăim, pentru ca fiecare să aibă libertatea să practice religia după alegerea sa. Faptul care ne-a condus să luăm această decizie este voinţa să nu mai apărem ca persoane care pun obstacole în calea practicării oricărei religii. În plus, referitor la comunitatea creştinilor, iată care sunt prescripţiile noastre: localurile în care creştinii aveau obișnuinta să se întrunească şi care, prin decizii anterioare le-au fost confiscate, trebuie să li se înapoieze fără taxe şi fără nici o exigentă financiară. Să ai grijă ca nici o înşelăciune sau ambiguitate să nu existe din partea celor care îţi vor spune că le-au cumpărat anterior, fie că aparţin statului, fie persoanelor fiĺlzice, iar cei care le-au primit în donaţie trebuie să le dea cât mai curând creştinilor. În plus, dacă cumpărătorii acestor imobile sau beneficiarii care le-au primit în donaţie reclamă despăgubiri din partea noastră, să se adreseze vicarului, pentru ca datorită bunătăţii lui, să aplice dreptatea. Toate clădirile ce le aparţineau trebuie să revină creştinilor, imediat şi fără întârziere. Deoarece este cunoscut faptul că ei deţineau nu doar imobile unde se întâlneau de obicei, dar şi alte bunuri care aparţineau de drept comunităţilor lor, adică Bisericilor şi nu persoanelor fizice, vei reda creştinilor, adică comunităţilor şi Bisericilor lor toate proprietăţile în condiţiile specificate mai sus, negreşit şi fără nici o contestaţie, doar cu o singură condiţie, amintită mai sus, cei care le-au făcut acestă restituire în mod gratuit, după cum am spus, pot primi, datorită bunătăţii noastre, o indemnizaţie. În toate acestea va trebui să acorzi comunităţii creştinilor susţinerea cea mai atentă pentru ca ordinul nostru să fie executat cel mai repede posibil şi toate acestea să se petreacă în cel mai mare calm şi fără perturbată publice. Doar astfel vom reuşi să vedem, după cum am spus mai sus, favorurile divine, a căror efecte le-am experimentat deja în circumstanţe atât de grave, pentru continuarea şi asignarea succesului faptelor noastre, garanţie a prosperităţii publice. Pentru ca punerea în practică a acestei ordonanţe să ajungă la urechile tuturor trebuie ca tu să faci o aclamaţie publică pentru a o promulga, să o afişezi peste tot şi
să o aduci la cunoştinţa tuturor, astfel încât nimeni să nu poată ignora decizia luată de noi”.
Categories: Articole