Cateheza I, "Liturghia celor chemați"

 Oficierea Sfintei Liturghii în curtea bisericii, duminică 31 mai 2020, ca măsură antipandemică, este un prilej binecuvântat pentru aprofundarea credinței, prin lectura unei lucrări fundamentale de tâlcuire a Sfintei Liturghii, datorată Sf Nicolae Cabasila.


 Ca orice slujbă sfântă, Liturghia începe cu slăvirea lui Dumnezeu: „Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh...”

 Convorbirea cu Dumnezeu poate fi: mulțumire, slăvire, mărturisire sau cerere. Între acestea, locul cel dintâi îl ocupă slăvirea (doxologia). Așa se cuvine unor casnici înțelepți, când se înfățișează înaintea stăpânului lor; să nu vorbească mai întâi despre cele ce-i interesează pe ei înșiși, ci despre cele ale stăpânului. Așa facem când slăvim pe Dumnezeu. Căci cel ce cere, cere ca să-și înmulțească sau să-și îmbunătățească propria avuție; cel ce se mărturisește, pe sine însuși se vădește, căutând să scape de rele, iar cel ce mulțumește, mulțumește pentru bucuria de a fi primit ceva. Însă cel ce slăvește, nu se mai gândește la sine însuși sau la ale sale, el preamărește pe Stăpânul, puterea și slava Lui, fără să caute vreun folos.

 Pe lângă acestea, însăși firea și logica lucrurilor impun slăvirea lui Dumnezeu la începutul Liturghiei. Căci atunci când ne îndreptăm gândul spre Dumnezeu, ne vine îndată în minte slava cea mai presus de cuget, puterea și mărirea Lui, din care decurg uimirea și admirația noastră față de El adică slăvirea. Mergând mai departe, cugetam la bunătatea și la iubirea Lui de oameni, din care decurge recunoștință (mulțumirea) noastră față de El. După aceasta, gândul ne duce la nemărginită Sa bunătate și la bogăția iubirii Sale de oameni, comparată cu răutatea noastră, a oamenilor, cărora El nu încetează de a ne face bine. Căci cugetând la răutatea omenească, ne putem da seama, mai bine decât prin alte mijloace, cât de mult iubește Dumnezeu pe oameni, pentru că ea e mai aproape de noi, ba e chiar în noi înșine și o avem întotdeauna în fața ochilor noștri. Iar a pomeni păcatele noastre în fața lui Dumnezeu, este ceea ce se cheamă mărturisire.

 Abia în al patrulea rând vine cererea. Într-adevăr, încrederea că vom dobândi cele ce cerem când ne rugăm o căpătăm numai după ce ne-am gândit mai întâi la bunătatea și iubirea lui Dumnezeu față de noi, oamenii. Căci dacă Dumnezeu e bun chiar și cu cei răi, cu atât mai mult va fi cu cei ce s-au schimbat și cu cei ce s-au îndreptat mai dinainte prin mărturisirea păcatelor după cum a zis proorocul: „Mărturisește-ți mai întâi păcatele, ca să te îndreptezi” (Cf.: Ps. 32, 5 (30), 6) . Iată de ce slăvirea, (doxologia) are cel dintâi loc în convorbirile noastre cu Dumnezeu. De aceea, la începutul oricărei rugăciuni sau slujbe, preotul aduce, în primul rând, slavă lui Dumnezeu.

 Dar pentru ce binecuvântează preotul treimea Dumnezeirii iar nu unitatea Ei? Căci nu zice: binecuvântat este Dumnezeu sau binecuvântată este împărăția lui Dumnezeu, ci pomenește fiecare persoană a Sfintei Treimi, în parte: „Binecuvântată este împărăția Tatălui și Fiului și a Sfântului Duh...” – Pentru că prin întruparea Domnului, oamenii au învățat mai întâi că Dumnezeu e în trei fete. Și cum Sfânta Liturghie este taina acestei întrupări a Domnului, la începutul ei se cuvine să fie pusă în lumină și să fie propovăduită Treimea.

 După binecuvântare, preotul (diaconul) începe rugăciuneazicând „Cu pace, Domnului să ne rugăm!” Noi nu știm să ne rugăm cum se cuvine și, pentru ca să nu vorbim în zadar (Aluzie la: Matei 6, 7), Biserica ne învață cele ce se cuvin despre rugăciune, arătându-ne, mai întâi, cum să ne rugăm; „Cu pace”. Dar de ce îndată după binecuvântare ea ne-a poruncit să facem rugăciunea de cerere, înainte de a ne fi mărturisit și a fi mulțumit lui Dumnezeu?

 Pentru că, atunci când spune: „Cu pace”, ea presupune și mărturisirea și mulțumirea, dacă privim lucrurile mai în adânc. Într-adevăr, pace în suflet nu poate avea omul care este veșnic nemulțumit de cele ce i se întâmplă în viață, ci numai acela care cu recunoștință mulțumește lui Dumnezeu pentru toate, după cum ne învață Sfântul apostol Pavel ( Efes. 5, 20 și: I Tes. 5, 18). Pace nu poate avea, de asemenea, nici acela care n-are conștiință curată; ori conștiința curată fără mărturisire e cu neputință. Iată de ce am spus că cine se roagă „cu pace”, înseamnă că în sufletul lui a mulțumit mai întâi și s-a mărturisit.

 De altfel, chiar lucrul pe care-l cerem, presupune că am adus mulțumire și că ne-am mărturisit. Căci ce cerem? – Să fim miluiți: („Doamne, miluiește-ne!”). Dar aceasta e cererea unor vinovați, care când nu mai au nici un cuvânt de îndreptățire, lipsiți de orice apărare, înaltă acest ultim strigat către judecătorul lor, nădăjduind să dobândească ceea ce cer, nu pentru meritele lor, ci prin milostivirea aceluia. E ruga unor oameni care recunosc cât de mare este bunătatea Judecătorului și cât de grea este vinovăția lor. Aceasta înseamnă atât mărturisire cât și recunoaștere.

 Preotul îndeamnă dintru început poporul la rugăciune, ca unul care e orânduit pentru aceasta, căci de aceea și sade el în fața poporului, dar și ca un împuternicit și mijlocitor al credincioșilor, pentru că „rugăciunile lui stăruitoare să aibă multă putere”, cum zice Sfântul Apostol Iacov ( Iacov 5, 16). Căci rugăciunea dreptului lucrează atunci când toți aceia pentru care se face dreptate și rugăciunea, aduc toate cele cuvenite din partea lor: curăția faptelor, rugăciuni, orice altă virtute care place lui Dumnezeu.

  Dar care e cea dintâi cerere? – „Pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre”. După ce ne-a învățat mai întâi cum trebuie să ne rugăm, ni se spune acum și ce trebuie să cerem în primul rând: împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui ( Matei 6, 33). Căci „mântuirea sufletelor” înseamnă împărăția lui Dumnezeu, iar „pacea de sus” este tot una cu dreptatea Lui. Aceasta este „pacea lui Dumnezeu care covârșește toată mintea”, despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel ( Filipeni 4, 7) și pe care Domnul a dat-o sfinților Săi Apostoli, înainte de a Se sui la Tatăl, zicând: „Pace las vouă, pacea Mea dau vouă” ( Ioan 14, 27). După cum în Sfânta Evanghelie, cuvântul dreptate nu înseamnă numai a da fiecăruia ce este al său, ci virtute în general, tot așa și aici cuvântul pace este luat în înțelesul larg și însemnează rodul tuturor virtuților și al unei înțelepciuni desăvârșite. Căci o singură virtute de-ți va lipsi, nu poți avea pace desăvârșită; cel ce vrea să ajungă la aceasta, trebuie să fi atins toate virtuțile.

 Prin urmare, trebuie să ne sârguim a dobândi mai întâi pacea care stă în putința noastră și după aceea să cerem de la Dumnezeu pacea Lui; și tot așa trebuie să facem cu orice virtute. Căci există o înțelepciune care se capătă prin strădania noastră și alta pe care Dumnezeu o dă sufletului; tot așa și cu dragostea, rugăciunea, știința și toate celelalte. De aceea ne vorbește preotul mai întâi despre pacea care stă în putința noastră, adică pe care o putem dobândi noi înșine, atunci când ne îndeamnă să ne rugăm lui Dumnezeu „cu pace”; iar după aceea pomenește de pacea pe care ne-o dăruiește Dumnezeu, îndemnându-ne să o cerem de la El: „Pentru pacea de sus... Domnului să ne rugăm!”. Aici este vorba nu numai despre pacea dintre noi, când adică nu ne urâm unii pe alții, ci și despre cea din noi înșine, pe care ne-o dă cugetul curat. Și de cât folos ne este această pace! Sau, mai bine zis, această virtute ne este neapărat trebuitoare. Căci unui cuget tulburat, îi este absolut cu neputință să se apropie de Dumnezeu, deoarece îl împiedică însăși natura tulburării. Pe când pacea face totdeauna din mai mulți unul, tulburare dimpotrivă, împarte pe unul singur în mai mulți; cum am putea atunci să ne asemuim lui Dumnezeu, Cel unul și simplu?

 Omul care se roagă fără pace în suflet, nu poate să se roage cum se cuvine și nici nu folosește nimic dintr-o asemenea rugăciune. Căci ori îl tulbură mânia și ura, care-i alunga din suflet pacea – și atunci rugăciunea nu-i va aduce nici iertarea păcatelor și cu atât mai mult nu va dobândi nici vreun alt dar; ori îl mustră cugetul și-l osândește inima pentru păcatele făcute și atunci această neliniște care-l frământa, îl face să n-aibă nici o îndrăzneală față de Dumnezeu, precum zice Scriptura (Vezi: I Ioan 3, 21-22 și: I Ioan 5, 14-15). Unul ca acesta se roagă fără îndrăzneală, adică fără încredere; dar cine se roagă fără încredere, se roagă în zadar și fără nici un folos. Iată deci pentru ce ni se poruncește să ne rugăm lui Dumnezeu „cu pace” și să cerem, înainte de toate, „pacea de sus”.

 Iar după aceasta, suntem îndemnați să ne rugăm din tot sufletul și pentru alte lucruri: nu numai pentru Biserică și pentru stăpânire, pentru cârmuitorii bisericești și cei lumești, pentru cei ce sunt în primejdii, în necazuri și în nevoi, ci pentru toți oamenii din toată lumea. Ne rugăm „pentru pacea a toată lumea...”, ca unii care știm că Dumnezeu este stăpânul obștesc al tuturor făptuirilor Sale și că El are grijă de toate, ca un ziditor al lor; iar acela care poartă grijă acestora îl cinstește mai bine decât dacă I-ar aduce jertfă (Aluzie la: Osea 6, 6 și: Mat. 9, 13; Mat. 12, 7 (n.ed.)). În al doilea rând, ne rugăm pentru că, în pacea și liniștea lor tihnită și netulburată și noi să putem duce o viață tihnită și netulburată în toată cucernicia și vrednicia, după cum ne îndeamnă sfântul Pavel ( I Tim. 2, 1-2) .

 Ne rugăm nu numai pentru cele sufletești, ci și pentru bunurile materiale de care avem nevoie: pentru bună întocmirea văzduhului, pentru îmbelșugarea roadelor pământului, ca să ne aducem aminte că Dumnezeu este izvorul și dătătorul a toate și că numai spre El să ne îndreptăm privirea. Căci Mântuitorul însuși ne-a poruncit să cerem de la Dânsul chiar pâinea cea de toate zilele, odată cu celelalte lucruri. (Sf Nicolae Cabasila)


www.parohiaplevna.ro; parohiaplevna@gmail.com



0%
încărcat
Se încarcă
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat Control
Identificat Control
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...