Fiul, Cel Ce din Tatăl a Strălucit de negrăit, din femeie S-a Născut Îndoit în Fire; pe Care, văzându-L, nu ne lepădăm de închipuirea Chipului; ci, pe Acesta, cu bună credință însemnând-L, Îl cinstim cu credință. Pentru aceasta, ținând credința cea adevărată, Biserica, sărută Icoana înomenirii lui Hristos.(Minei)
Teologia Sinodului VII ecumenic:
„Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om desăvârşit, atunci poate fi zugrăvit ca orice om. Necontenit şi neobosit se întorc la această idee toţi apărătorii bizantini ai icoanelor. Şi ideea aceasta era aşa de evidentă, aşa de incontestabilă, că dezacordul cu ea echivala în ochii apărătorilor icoanelor din secolele al VIII-lea şi al IX-lea cu negarea realităţii Întrupării înseşi şi, prin urmare, era considerată că ascunde în ea ameninţarea credinţei în răscumpărarea şi mântuirea lumii […]. Această luptă pentru restabilirea cultului icoanelor a fost în acelaşi timp o luptă pentru dogma principală şi centrală a învăţăturii de credinţă creştină, care îşi găseşte expresia în cult“. (G. Ostrogosky)
„Dând icoanei ceea ce se numeşte închinare relativă, ea coincide cu închinarea ce se adresează lui Hristos ca adorare. Atitudinea în faţa icoanei este o misterioasă dualitate în unitate. Aceasta pentru că pe de o parte credinciosul se adresează prototipului, pe de altă parte face aceasta prin icoană”. Misterioasa dualitate în unitate ce are loc în actul închinării aduse prin icoană prototipului arată că Cel reprezentat şi reprezentarea în sine se cuprind reciproc sau se întrepătrund fără vreo confuzie. (D. Stăniloae)
Categories: Articole