Merită să ne dăm osteneala, ca totdeauna tare şi neclintit să ţinem minte si niciodată să nu uităm, că Dumnezeu este bun si plin de dragoste, nu numai când ne face bine, ci şi când ne pedepseste. Cu adevărat, pedepsele şi certările Sale se numără între cele mai mari binefaceri, şi sunt dovadă de pronia Lui cea îndurătoare. De aceea, când tu vezi, că s-au ivit foame si molimă, secetă, sau vărsare de apă, sau vreme rea, sau altceva de felul acesta cercetează pe neamul omenesc, nu te supăra, nu cârti, ci închină-te pricinuitorului acestora, şi admiră-L pentru purtarea de grijă a Lui. El este, care trimite toate acestea şi pedepseşte trupul, pentru ca să se îndrepte şi să se mântuiască sufletul.
Cum, Dumnezeu trimite astfel de nenorociri? Poate că zici tu. Aşa, Dumnezeu le trimite, eu aş putea vesti aceasta înaintea a toată lumea: Dumnezeu le trimite. Când eu zic aceasta, am în partea mea pe proorocul Amos, care strigă si zice: „Nu este nici un rău în lume, pe care să nu-l fi trimis Domnul“ (Amos. lll, 6).
Cuvântul rău, este însă un cuvânt cu două înţelesuri, căci este un rău, care este adevăratul rău, adică păcatul, de pildă desfrânarea, curvia, lăcomia averii şi sute de alte păcate, care cu dreptate merită cele mai mari certări si pedepse. Sunt însă si rele, care propriu zis, nu sunt rele, ci numai se numesc aşa, precum: foamea, molima, moartea, boala ş.a. Acestea în fapt nu sunt vreun rău, ele numai se numesc aşa. Eu nu zic aceasta în zadar; căci dacă ele ar fi adevărate rele, nu ar putea să fie pentru noi pricină de un bine așa de mult, prin aceea de pildă că ele smeresc mândria noastră, alungă uşurătatea minţii şi ne fac mai râvnitori şi mai băgători de seamă. Psalmisatul zice cu privire la iudei: „Când Dumnezeu îi ucidea pe dânşii, atunci Îl căutau pe El, se întorceau şi mânecau la Dânsul“ (Ps. LXXVII, 38). Aşadar el vorbeşte despre un rău, care făcea pe iudei mai cuminţi, mai buni şi mai râvnitori, îi întoarce la fapta cea bună; însă el nu grăieşte despre acel fel de rele, care merită defăimare şi pedeapsă. Acest din urmă fel de rele, adică păcatele, nu vin de la Dumnezeu, ci este faptă a însăşi voii noastre cele răzvrătite; însă celălalt soi de rele, despre care vorbeşte proorocul Amos, tocmai este destinat, spre a ridica acele rele şi a le depărta. Aşadar proorocul Amos prin cuvântul rău înţelege propriu zis necazurile şi nenorocirile, care se numesc rele nu după firea lor, ci numai după socotinta oamenilor. Fiindcă noi suntem obişnuiţi a numi rău nu numai furtul, curvia ş.a. ci încă şi întâmplările nenorocite, de aceea şi proorocul întrebinţează acest chip de grăire, când zice: „nu este nici un rău în cetate, pe care să nu-l fi trimis Domnul“. Încă mai înainte zisese Domnul aceeaşi prin proorocul Isaia cu cuvintele: „Eu sunt Domnul Dumnezeu cel ce face pace şi zidesc rele“ (ls. XLV, 7). Iarăşi prin cuvântul rele, se înţeleg necazurile şi nenorocirile. Asemenea înţelege şi Hristos, când zice ucenicilorsăi: „ajunge zilei răutatea ei“ (Mat. Vl, 34), adică: necazul său. Aşadar, este clar, că în toate aceste locuri prin zicerea rău, răutate, se înteleg pedepsele şi certurile, şi că acestea ni le trimite Dumnezeu, tocmai prin aceasta arătându-ne purtarea Sa de grijă pentru noi. Încă şi doctorul merită laudă nu numai atunci, când duce pe bolnav In grădini desfătate şi în livezi, în băi şi la apă proaspătă, sau la mese scumpe, ci încă şi atunci, când el lasă pe bolnav să sufere foame şi sete, îl închide în pat sau în odaie, ba încă îi răpeşte chiar lumina soarelui, astupând şi întunecând ferestrele; de asemenea, când îl taie şi-l arde, şi îi dă doctorii amare. (Sf Ioan Gură de Aur)
Categories: Articole