Să nu îi zici trecutului „trecut”,

Ci să-l numești „frumoasă amintire”,

Șfârșit cu gust amar de început

Un val ce legăna a ta iubire.

Să nu le spui greșelilor „păcat”,

Ci le consideră o „lecție trăită”

Din care suspinând ai învățat

Să poți alege calea potrivită.

Să nu alungi singurătatea ca pe-un „chin”

Când ți-e privirea-n zare răstignită,

Ci crede, e „popasul cel divin”

Când poți vorbi cu inima-mpietrită!

Să nu te plângi de lacrimi, nu-s „poveri”

Ci gustă-le „aghiasma cea de leac”

Ce-ți spală sângerândele căderi

Lăsându-ți sufletul ca lacrima curat.

Să nu răspunzi dușmanului cu „rău”

Când te lovește-n inimă cu ură!

Compătimește-l ca pe-un „fariseu”,

Nefericit fără credință și măsură…

Să nu blestemi ispitele ce vin,

Numește-le „frumoasă încercare”

Prin care șlefuindu-te devii

O piatră rară și strălucitoare!

Să nu râvnești la ceea ce-i străin

Și nu cârti de ai, de n-ai, de dai!

Căci gol goluț pe lume ai venit

Și nu pe bani obții un loc în Rai!

Să nu te miri când te vor părăsi

Și ți-or călca iubirea în picioare!

E calea lor prin care vor pieri

Căci dragostea e unica scăpare!

Să nu ai frică când s-or năpusti

Cu limbi de foc și arme peste tine!

De-l ai pe Dumnezeu, vei birui

Cu-n singur pai vei fi la înălțime!

Să nu mai spui că crucea-ți este grea

Când te trezește-un soare dimineața!

Că trece până tu vei cugeta

Minunea cea mai mare- însăși viața…

Diana Sava Daranuța

Categories: Articole