…În această tânjire şi hai să zicem nevoință a omului, Dumnezeu îl intâmpină, în măsura în care omul este „accesibil” lui Dumnezeu, dacă găseşte Dumnezeu pe cineva cu care „poate vorbi ”. Că, în general, Dumnezeu „nu are cu cine vorbi” în lumea noastră. Toţi ne-am depărtat, toți rătăcim, toți, zice şi Sfântul Pavel, caută ale sale, şi nu ale lui Dumnezeu!

Ei, Dumnezeu găseşte un Noe, mai târziu găseşte pe Avraam. În generaţia aceea găseşte două suflete, pe Melhisedec, enigma aceasta de om, care preînchipuie cinul preoţesc unde avea să vină Hristos, Messia, Mântuitorul- și pe Avraam. Pe Melhisedec îl lăsăm de-o parte din discuţia noastră; el nu are moştenire în istoria aceasta, el arată altceva, altceva-ul pe care toți îl căutăm, adică vecinicia.

În Avraam află Dumnezeu un om în care găsește un ecou şi din care poate sa scoată un neam ales, adică un neam unde din când în când Dumnezeu găseşte pe câte unul: îi numim Proroci, adica oameni înduhovniciți care au putut să prindă ceva din Duhul lui Dumnezeu, fiecare în măsura lui, în măsura experienţei lui, format (sau deformat într-o măsură) și de cultura duhovnicească în care era el în momentul acela, dar şi de capacitatea lui de a primi însuflare de la Duhul cel adevărat al lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu găseşte oameni apropiaţi Lui, începând cu Avraam şi cei doi fii (adica fiul şi nepotul), după aceea pe Moisi, după patru sute de ani, şi aşa mai departe. Prin toţi aceştia, începând cu Moisi, ne vorbeşte Dumnezeu despre El şi despre noi, despre destinul nostru, şi încearcă să întâmpine această căutare adamică, sau poate avraamică: „Cine este Dumnezeu cel adevărat?”

Această cultură, începând cu Avraam, în care Dumnezeu cultivă în om linia profetică, adică linia omului, o cultură în care Dumnezeu poate să-și formeze oameni cu care poate vorbi mai deplin, această cultură culmină cu un fenomen total de nepriceput omului, care în lucrarea lui Dumnezeu (şi în puterea lui Dumnezeu) reprezintă o unicitate istorică: Maica Domnului. Nu numai că Dumnezeu putea vorbi cu acest suflet, putea odihni deplin în acest suflet („avea cu cine să vorbească”), dar ea a rămas Fecioară. mai presus de orice considerație trupeasca, feciorelnică în dăruirea ei lui Dumnezeu. Înţeleg fecioria ei mai ales în sensul acesta, că niciodată în acest suflet nu a fost ceva mai presus de Dumnezeu, înainte de  Dumnezeu. Întâi Dumnezeu.

Aş spune aşa — vorbesc acuma omenește, după înțelegerea mea — că Dumnezeu, ştiind de acest suflet, l-a pus în trup de femeie, şi femeie fiind, dintru aceasta a putut El Însuşi să Îşi ia trup, aşa cum ştim, şi venind Însuşi Dumnezeu in istoria omului pentru prima oară (dar într-un anume sens și ultima oară), avem pe Însuşi Dumnezeu Care ne vorbeşte. 

Părintele Rafail Noica

Categories: Articole