În ce priveşte esenţa lui, nu ştim ce este timpul, însă ştim cum se manifestă şi îi recunoaştem amprenta pe care o pune el în creaţie: prin durată, schimbare, devenire, trecerea de la o stare la alta, putând fi caracterizat ca având în sine mişcarea, deşi nu se confundă cu ea. Prin urmare, „timpul este modul de existenţă al creaturii, iar veşnicia, modul de existenţă al lui Dumnezeu”, două moduri de existenţă distincte, dar nu opuse.

Biblia menţionează trei termeni ai temporalităţii: cronos, kairos şi eon. Dacă primii doi se referă la viaţa lumii şi la modul ei de existenţă, experiată de creatură, eonul are în vedere viaţa veşnică, eternitatea proprie lui Dumnezeu.

Cronosul este timpul uman, măsurabil din punct de vedere fizic, marcat de nestatornicia firii umane, de neputinţa lui de a se ridica, plin de căderi şi ridicări. Pentru om, cronosul este preludiul morţii, clipa, luna, anul fiind măsura morţii progresive.

Kairosul este timpul nemăsurabil, umanizat şi spiritual, în care Dumnezeu lucrează în sfinţii Lui (Ps. 67,36) şi realizează în oameni zidirea Trupului Fiului Său. Kairosul este timpul raportat la veşnicie, deschis experienţei atemporale şi supratemporale.

Eonul este folosit mai ales pentru a indica timpul ca durată şi exprimă atât timpul acestei lumi –„Veacurile s-au întemeiat prin cuvântul lui Dumnezeu” (Evr. 11,3), cât şi veşnicia lui Dumnezeu (Rom. 16,26). Sfânta Scriptură defineşte eonul ca fiind timpul nelimitat sau veşnicia dumnezeiască. (V. Crețu)