„Când cerem lui Dumnezeu «veşnică pomenire» pentru cineva, cerem să fie pomenit de Dumnezeu şi în prezent, cum va fi pomenit
în eternitate, deci să-l ţină neîncetat viu. Dacă am cere ca Dumnezeu să-l pomenească numai de la judecata din urmă mai departe, ar însemna că Dumnezeu îl ţine uitat pentru o vreme, iar, după aceea, iarăşi îşi va aduce aminte de el. Noi nu cerem lui Dumnezeu să-Şi aducă aminte numai câteodată de acela, ci să-l aibă neîntrerupt în amintire, în vecii vecilor.

Prin rugăciuni, ţinem pe cei ce au fost, veşnic vii. Nimeni nu se pierde definitiv.” (Părintele Stăniloae)

Categories: Articole