Sfântul Vasile cel Mare era descendentul unei familii de sfinți: bunica Macrina, mama Emilia, sora Macrina, fratele Petru, episcop de Sevasta dar şi Grigorie, episcop de Nyssa.

Aşa cum se întâmplă cu lumina, ce nu se poate pune sub obroc, Sfântul Vasile s-a putut bucura destul de puţin timp de singurătate şi tăcere, atât de dragi inimii sale. Fiind hirotonit preot iar apoi chemat să conducă dieceza de Cezarea Cappadociei, a trebuit să se angajeze în apărarea dogmei creştine contra arianismului, devenit puternic graţie sprijinului împăratului Valens; Sfântul Vasile a adunat toată moştenirea sfântului Atanasie cel Mare pentru a combate greşeala evidentă.

Dar nu angajarea sa doctrinară i-a adus apelativul, încă pe când era viu, de „cel Mare”, adică „măreţ”. A fost însă intensa sa activitate pastorală, din care fac parte şi vibrante omilii şi pasionate opuscule, cum este Scrisoarea către tineri, şi un bogat Epistolar.

Tema care revenea cel mai adesea şi cu mai multă forţă era cea a filantropiei, a ajutorării fraţilor nevoiaşi. Adresându-se unui interlocutor imaginar, declara astfel: „Faţă de cine am greşit, spui tu, păstrând ceea ce este al meu? Spune-mi în mod sincer, ce îţi aparţine? Dacă fiecare s-ar mulţumi cu necesarul şi ar da săracilor ceea ce este superfluu, nu ar fi nici bogaţi nici săraci”. Şi el nu se mulţumea numai cu cuvinte ci la porţile Cezareei a dat viaţă unui adevărat oraş al carităţii cu azile, adăposturi, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii. Sfântul Vasile este considerat și pionier organizator al vieţii cenobiţilor din Orient: în anul 358, împreună cu prietenul Grigorie, într-o retragere solitară la Neocezareea în Pont, a redactat două importante Reguli care au orientat viaţa monahilor până în ziua de astăzi.

Categories: Articole