Multe lucruri și vrednice de luare aminte cuprinde Evanghelia ce s-a citit astăzi. Ea ne arată lămurit că Iisus Hristos este Dumnezeu și Om; ne înfățișează iubirea Lui de oameni cea necuprinsă și smerenia Lui cea nesfârșită, cum și credința vie și râvna plină de căldură a samarinencei pentru întoarcerea la credință a celor de un neam cu ea. Ne învață de asemenea, despre închinarea cea adevărată, adusă lui Dumnezeu și despre puterea pe care o avea cuvântul Domnului Iisus. Pentru aceasta, ascultați, cu toată luarea aminte, cele spuse de Sfânta Evanghelie de astăzi, care ne istorisește că:

„În vremea aceea a venit Iisus în orașul Samariei, numit Sihar, aproape de locul pe care Iacov L-a dat lui Iosif, feciorul său“; (Ioan 4, 5)

Vechii locuitori ai Samariei au fost israeliteni, dar, robindu-i pe ei împăratul asirienilor, i-a mutat pe toți în Babilon și în Midia, de unde a trimis în Samaria tot felul de neamuri. Fiindcă neamurile acestea se închinau la idoli, împăratul asirienilor a trimis în Samaria pe unul din preoții robi, israelitean, ca să-i învețe credința iudeilor. Deși cunoșteau de la acel preot pe adevăratul Dumnezeu, ei au continuat, totuși, să se închine și idolilor, cum ne spune dumnezeiasca Scriptură despre ei, zicând: „Și erau neamurile acestea temându-se de Domnul, dar slujeau și idolilor celor ciopliți ai lor“ (IV Regi 17, 41). Întorcându-se iudeii din robie, numeau aceste neamuri samarineni, fiindcă locuiau în Samaria și îi disprețuiau ca pe niște păgâni și de alt neam. Samarinenii, primind numai cele cinci cărți ale lui Moise, se socoteau strănepoți ai lui Avraam și ai lui Iacov. Mântuitorul, ca să arate că a venit în lume să mântuiască nu numai pe israeliteni, ci și pe celelalte neamuri, a venit într-o cetate a Samariei, care se numea Sihar.

„Și era acolo puțul lui Iacov. Deci Iisus, ostenit fiind de călătorie, ședea astfel lângă puț, și era cam pe la al șaselea ceas“. (Ioan 4, 6)

În Sihar era un puț ce se numea Puțul lui Iacov, zidit de acesta, pe locul cumpărat de el de la Emmor, stăpânitorul celor din Sihar. Ostenit fiind de călătorie, Domnul Iisus a șezut lângă acest puț. Călătoria și osteneala Mântuitorului ne arată că Iisus Hristos a fost om desăvârșit, deoarece, ca orice om, după o călătorie în arșița soarelui de amiază-zi, El a simțit osteneala și a căutat loc de odihnă. Domnul cerului și al pământului a umblat astfel pe jos în timpul cel mai călduros al zilei, și, ostenind în călătorie, a răbdat totul pentru mântuirea robilor Săi, pe când noi nici o greutate nu suferim pentru ajutorul și folosul fraților noștri. Pe când ședea și se odihnea astfel lângă puț,

„Atunci a venit o femeie samarineancă să scoată apă. Iisus i-a zis: dă-mi să beau!“. (Ioan 4, 7)

Oare, din întâmplare a venit femeia, în acel ceas, să scoată apă? Nu! Ci după voia și rânduiala dumnezeiască, pentru că venind acolo a aflat mântuirea, iar mântuirea oamenilor nu se dobândește din întâmplare, ci cu ajutorul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu. După cum, prin rânduiala dumnezeiască, Zaheu a aflat mântuirea, suindu-se în dud, Matei șezând la vamă, Natanail stând sub smochin, Andrei și Petru aruncând mrejele în mare, tot așa și samarineanca, venind atunci să scoată apă din puț, a aflat pe Mântuitorul sufletului său. Iisus cere de la samarineancă apa stricăcioasă, pentru ca în locul ei să-i dea apa cea nestricăcioasă a cunoașterii lui Dumnezeu, arătându-ne prin aceasta că El însetează și caută mântuirea tuturor oamenilor. A cerut apă, dar dacă a și băut evanghelistul nu ne spune. Se vede însă că El dorea atât de mult să împărtășească samarinencei învățătura cea adevărată și de suflet mântuitoare, că nici să mănânce n-a voit, când i-au adus ucenicii bucate.

„Căci ucenicii Lui se duseseră în oraș, ca să cumpere hrană“. (Ioan 4, 8)

Dar ce nevoie avea de hrană Acela care, altă dată, a săturat în pustie cinci mii de oameni cu cinci pâini? Domnul nostru Iisus Hristos, vrând să arate tuturor că El era deopotrivă și Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, uneori, prin puterea dumnezeirii Sale, săvârșea minuni slăvite și uimitoare; iar alte ori făcea toate cele omenești, adică cumpăra hrană și mânca împreună cu alții; sau, ostenit fiind, ședea la izvor și însetând, cerea să bea, așa cum a cerut și acum apă de la samarineancă.

„Femeia samarineancă i-a răspuns: cum ceri să bei, Tu care ești iudeu, de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că nu se îngăduiesc iudeii cu samarinenii“. (Ioan 4, 9)

După vorbă, samarineanca a cunoscut că Domnul este iudeu, după cum L-au cunoscut și pe Petru, după vorbă cei din curtea arhiereului. De aceea s-a mirat când L-a auzit cerând apă de la dânsa, fiindcă iudeii nu se îngăduiau și nici nu petreceau laolaltă cu samarinenii. Într-adevăr, Legea oprea pe iudei de a avea legături cu neamurile păgâne. De aceea iudeii, socotind pe samarineni păgâni, închinători la idoli și de neam străin, fugeau de dânșii. Legea îi oprea pe iudei de legături și împreunare cu neamurile păgâne, pentru ca să nu învețe obiceiurile păgânilor și să nu slujească zeilor lor, cum s-a întâmplat de multe ori, după cum ne spune proorocul, zicând: „Că s-au amestecat cu neamurile și au deprins lucrurile lor și au slujit idolilor lor“ (Psalm 105, 35-36). Dar Domnul Iisus Hristos, petrecând cu păgânii, nu deprindea obiceiurile lor, ci învățându-i lucrurile lui Dumnezeu, îi întorcea la credința cea adevărată. În felul acesta, El nu călca Legea, ci o împlinea. Pentru aceasta,

„Iisus i-a răspuns și i-a zis: dacă cunoșteai harul lui Dumnezeu și cine este Cel care ți-a zis: dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar îi dat apă vie“. (Ioan 4, 10)

Care este harul lui Dumnezeu și care este apa cea vie? Grăitorul de Dumnezeu, Apostolul Pavel, a numit har al lui Dumnezeu, întruparea și venirea în lume a Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu, zicând: „Arătatu-s-a harul lui Dumnezeu cel mântuitor tuturor oamenilor“ (Tit 2, 11), Apă vie este aceea despre care vorbește Isaia, zicând: „Scoate-ți apă cu veselie din izvoarele mântuirii“ (Isaia 12, 3), iar Evanghelistul Ioan a arătat ce este această apă, când a scris despre Domnul și Mântuitorul nostru, că a zis: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“ (Ioan 7, 38), adăugând și tâlcuirea acestei ape vii, prin cuvintele: „Și aceasta a zis-o pentru Duhul pe care aveau să-l ia cel ce cred într-Însul“ (Ioan 7, 39). De ai fi cunoscut că Eu, Cel ce-ți zic ție: dă-Mi să beau, sunt Fiul lui Dumnezeu, Cel ce M-am întrupat pentru izbăvirea lumii, tu ai fi cerut de la Mine apa cea vie, adică harul cel dătător de viață al Prea Sfântului Duh și Eu ți l-aș fi dat. Auzind acestea,

„Femeia L-a întrebat: Doamne, nici nu ai cu ce să scoți, iar puțul este adânc; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât Iacov, părintele nostru, care ne-a dat puțul acesta și a băut dintr-însul el însuși și fiii lui și turmele lui?“ (Ioan 4, 11-12)

Moise a numit apă vie apa aceea care izvorăște din pământ, când a zis despre Agar: „Și a văzut izvor de apă vie“ (Facerea 16, 7), iar despre fiii lui Isac: „Și au aflat acolo izvor de apă vie“ (Facerea 26, 19). Din cuvintele samarinencei se vede că ea, zicând apă vie, a înțeles apa din puț; iar pe Iacov l-a numit părinte, atât pentru faptul că vechii locuitori al Samariei erau strănepoți ai lui Iacov, cât și pentru că înșiși asirienii, care s-au sălășluit în Samaria, cu vremea s-au | socotit strănepoți ai lui Iacov, fiindcă erau de aceeași credință cu dânsul. Curățenia apei din puțul lui Iacov o arată ea când zice că patriarhul Iacov și fiii lui au băut dintr-însa; iar cât de îndestulătoare era apa din puț, o arată când zice că patriarhul Iacov a adăpat din această apă toate turmele lui. Vedem însă că cu samarineanca s-a întâmplat ca și cu Nicodim, când a auzit pe Domnul zicându-i: „Amin, amin, zic ție, de nu se va naște cineva de sus, nu poate să vadă Împărăția lui Dumnezeu“ (Ioan 3, 3). Iisus grăia către dânsa despre harul Prea Sfântului Duh, dar ea n-a înțeles, ci, socotind că El îi grăiește despre o apă ca cea din puț, a răspuns Domnului, zicând: Doamne, nu ai ciutură, ca să scoți apă dintr-un puț atât de adânc; de unde ai, atunci, apă izvorâtoare, apă vie? Au doar ești Tu mai puternic și mai iscusit decât părintele nostru Iacov, care a făcut și ne-a dat nouă puțul acesta, din care a băut el, fiii lui și toate dobitoacele lui? Deci fiindcă ea n-a putut să priceapă înțelesul cuvintelor,

„Isus i-a răspuns și i-a zis: oricine va bea din apa aceasta va înseta din nou; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac; căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă izvorâtoare întru viața cea veșnică“. (Ioan 4, 13-14)

Zicând Iisus că cel ce va bea din apa aceasta a lui Iacov va înseta iarăși, iar cel ce va bea din apa care o dă El nu va înseta în veac, Ela arătat că apa pe care o dă El este cu mult mai curată decât apa din puțul lui Iacov, învățând astfel că harurile Lui sunt cu mult mai înalte decât ale lui Iacov și lăsând pe femeie să înțeleagă că El este mai mare decât Iacov. Dar apa, despre care vorbește Domnul nostru, este harul Prea Sfântului Duh, cum am spus mai sus, și cel ce se va învrednici de acest har niciodată nu va înseta de cunoștința dumnezeieștilor învățături, căci el se face izvor al învățăturii, care izvorăște și iese din gura Lui, adăpând și povățuind spre viața cea veșnică pe toți cei ce ascultă. În acest chip au fost grăitorii de Dumnezeu Apostoli, care, luând harul Prea Sfântului Duh, s-au luminat cu toată cunoștința adevărului tainelor dumnezeiești, după cum Însuși Iisus le-a făgăduit, zicând: „Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va povățui pe voi spre tot adevărul“ (Ioan 16, 13). Astfel s-au făcut ei izvoare ale dumnezeieștilor învățături, adăpând toată lumea însetată de cunoașterea lui Dumnezeu și povățuind pe oameni pe calea mântuirii. Și auzind samarineanca răspunsul Mântuitorului, nici nu s-a mirat, nici nu s-a arătat neîncrezătoare, ci,

„Atunci femeia i-a spus: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez și nici să mai viu aici să scot“. (Ioan 4, 15)

Femeia iarăși a cugetat lucruri pământești, socotind că apa Mântuitorului este stricăcioasă și pământească, iar nu nestricăcioasă și cerească. Pentru aceasta a zis: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez și nici să mai viu aici să scot“. Fiindcă mintea ei nu putuse să prindă înțelesul cel înalt al cuvintelor Domnului în legătură cu apa cea vie.

„Iisus i-a zis: mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici“. (Ioan 4, 16)

Ca un adânc cunoscător de inimi, Mântuitorul caută s-o aducă la credință prin alt mijloc. Știind că femeia va răspunde că nu are bărbat, ea va vedea totuși că El cunoaște cele ascunse și-și va da seama cu cine stă de vorbă.

„Iar femeia răspunzând, a zis: n-am bărbat. Iisus i-a grăit: bine ai zis, n-am bărbat. Căci cinci bărbați ai avut și acum, pe care îl ai, nu este bărbatul tău. Aceasta adevărat ai spus“. (Ioan 4, 17-18)

Samarineanca socotind pe Iisus un om de rând, a crezut că poate să-și ascundă de dânsul greșelile ei, răspunzând că n-are bărbat, deși avea. Iisus Hristos îi arată minciuna ei și păcatele ei, zicând: drept ai răspuns că nu ai bărbat, pentru că cinci bărbați ai schimbat, iar acesta pe care îl ai acum nu-ți este bărbat, căci l-ai luat călcând Legea. Auzind samarineanca acestea, a înțeles că Iisus este prooroc. Și atunci,

„Femeia a zis lui Iisus: “Doamne, văd că Tu ești prooroc. Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul cuvenit pentru închinare“. (Ioan 4, 19-20)

Doi munți erau în partea de răsărit a Ierihonului: Garizin și Ebal. Deasupra muntelui Garizin, iudeii citeau binecuvântările, iar deasupra muntelui Ebal, citeau blestemurile, după cum le poruncea Legea lor, zicând: „Și vei da, zice Dumnezeu, binecuvântarea pe muntele Garizin și blestemul pe muntele Ebal“ (Deuteronom 11, 29). De aici, luând îndemn, samarinenii se închinau în muntele binecuvântării, iar iudeii ziceau că locul de închinare este Ierusalimul, după cum zicea Legea: „Păzește-te să nu aduci arderile cele de tot ale tale în orice loc s-ar întâmpla, ci numai în locul acela pe care îl va alege Domnul Dumnezeul tău, într-una din cetățile Sale, acolo vei face toate câte poruncesc Eu ție astăzi“ (Deuteronom 12, 13-14). Samarineanca cunoscând că Iisus Hristos este iudeu și prooroc, îi arată deosebirea dintre iudei și samarineni în privința locului de închinare, spunând: Părinții noștri, adică vechii samarineni, s-au închinat, s-au rugat și au adus jertfele lor în muntele acesta, iar voi, iudeii, ziceți că locul de închinare este Ierusalimul. Acestea zicând ea, aștepta răspunsul Domnului, ca să știe care este locul cel adevărat și potrivit pentru închinare.

„Dar Iisus i-a spus: femeie, crede-Mă, că vine vremea când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui“. (Ioan 4, 21)

Vremea de care vorbește Mântuitorul este vremea venirii Lui în lume, când toți cei ce cred într-Însul, fie din Ierusalim, fie din Samaria, fie de ori unde, se pot închina în orice loc, și în orice loc se pot ruga și pot aduce lui Dumnezeu jertfele cele fără de sânge. Și fiindcă, prin acest răspuns, Domnul a vorbit despre locul cel de închinare, El vorbește mai departe și despre Acela căruia trebuie să i se închine:

„Voi vă închinați la ceea ce nu știți; noi ne închinăm la ceea ce știm; căci mântuirea este de la iudei“. (Ioan 4, 22)

Iisus Hristos îi socotește pe samarineni că nu știau cărui Dumnezeu se închină, fiindcă, pe lângă închinarea pe care o aduceau adevăratului Dumnezeu, se închinau și idolilor. Iudeii însă se închinau Dumnezeului celui necuprins și fără de margini, și numai Lui îi slujeau. Să nu vă mirați, fraților, dacă Hristos, Cel ce este închinat și slăvit de toată zidirea ca Dumnezeu adevărat, se socotește și pe Sine împreună cu iudeii, când zice: „Noi ne închinăm la ceea ce știm“, fiindcă El vorbește ca un iudeu, în fața samarinencei: vorbește ca un om, nu ca Dumnezeu. Căci ca un om se închina lui Dumnezeu Tatăl și se ruga pentru noi. El a arătat că mântuirea este din iudei, deoarece El a ieșit din neamul iudeilor, pentru că Maica Lui, Sfânta Fecioară și Născătoare de Dumnezeu Maria, din care s-a născut, se trăgea din neamul lui David. Deci, vorbind Domnul despre locul de închinare și despre Acela căruia se cuvine închinarea, El învață pe samarineancă și despre chipul în care trebuie adusă de oameni închinarea lui Dumnezeu, spunând:

„Dar va veni vremea și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; căci și Tatăl astfel de închinători voiește“. (Ioan 4, 23)

Când zice că „va veni vremea“, arată că va veni o vreme când se vor strica orânduielile închinării din Ierusalim și din Samaria și se va întinde propovăduirea credinței creștine în toată lumea; iar când zice „și acum este“ arată vremea de față, în care El vorbește, și învață că aceasta este vremea potrivită, când adevărații închinători se vor închina Tatălui cu duhul și cu adevărul. Iar adevărații închinători sunt cei ce cred în Hristos, căci numai ei se închină lui Dumnezeu „cu duhul“, adică prin înălțarea minții și a sufletului către Dumnezeu, „și cu adevărul“, adică nu prin închipuiri înșelătoare și jertfe de dobitoace, ci prin împlinirea în viață a poruncilor celor dumnezeiești și împărtășirea Tainelor celor adevărate. Dar pentru ce Dumnezeu caută acest fel de închinare și îi acest fel de închinători? Răspunsul la această întrebare ni-l dă Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, căci zice:

„Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh și în adevăr“. (Ioan 4, 24)

Dumnezeu este nematerial, fără de trup, nevăzut cum este și sufletul omului. Sufletul primește învățăturile credinței și, după dreaptă socotință, slăvește pe Dumnezeu; mintea cercetează puterea lui Dumnezeu cea peste toate, bunătatea, iubirea de oameni, dreptatea; laudă mărirea Lui cea nemărginită și îi aduce slujbă asemenea sfinților îngeri, care îi slujesc și duhovnicește îl slavoslovesc. Ca să nu socotească cineva că Dumnezeu caută numai slujbă duhovnicească, Iisus a adăugat, zicând: „și în adevăr“, ca să ne învețe că numai slujba duhovnicească împreunată cu faptele bune face pe oameni desăvârșiți și adevărați închinători ai Dumnezeirii Lui, după cuvântul Scripturii: „Toate poruncile Tale sunt adevăruri“ (Psalm 110, 7), sau „Legea Ta este adevărul“ (Psalm 118, 142). Deci închinători și slujitori adevărați ai lui Dumnezeu sunt aceia care slujesc lui Dumnezeu pe față și prin fapte bune. Auzind aceste cuvinte, samarineanca și cunoscând că ele sunt cuvinte cu adevărat dumnezeiești, și-a adus aminte de credința în venirea Mântuitorului și

„Femeia a grăit către El: știu că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni Acesta, ne va spune nouă toate“. (Ioan 4, 25)

Fiindcă samarinenii primeau cele cinci cărți ale lui Moise, ei știau cele scrise de Moise în Deuteronom, unde spune: „Prooroc dintre frații tăi, ca mine, va ridica ție Domnul Dumnezeul tău, pe Acela să-L ascultați, întru toate“ (Deuteronom 18, 15) De aceea și samarinenii așteptau venirea lui Mesia, crezând că Acesta îi va învăța pe ei toate cele cu privire la credința și slujirea lui Dumnezeu. Și cu toate că Domnul grăia acum despre lucruri dumnezeiești totuși samarineanca nu L-a cunoscut. De aceea a zis: Când va veni Acela, adică Mesia, care se cheamă Hristos, Acela va arăta nouă toate câte se cuvin lui Dumnezeu. Atunci,

„Iisus i-a răspuns: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine!“. (Ioan 4, 26)

De mare har s-a învrednicit samarineanca! Către nici un alt om n-a vorbit atât de deschis Domnul nostru despre Sine. Către nici un alt om n-a zis: Eu sunt Mesia, Care se cheamă Hristos! Însă samarineanca s-a învrednicit mai mult decât alții, pentru râvna și osârdia pe care o vedea Domnul în inima ei. Ea s-a învrednicit să fie întâiul apostol al propovăduirii numelui Domnului Iisus, printre samarineni.

„Și în vremea aceasta au venit ucenicii Lui și se mirau că vorbea cu o femeie; însă nici unul nu I-a zis: ce o întrebi? sau ce vorbești cu ea?“ (Ioan 4, 27)

Când vorbea Iisus, au venit ucenicii Lui și s-au mirat că vorbea cu o astfel de femeie, adică cu o samarineancă, fiindcă samarinenii erau urâți de iudei, cum ne-a spus mai înainte evanghelistul, zicând: „Că nu se îngăduiesc iudeii cu samarinenii“. Nici unul însă din ucenici n-a întrebat pe Domnul ce a vorbit cu ea, având ei cuviincioasă evlavie față de Învățătorul lor, și învățîndu-ne și pe noi să fugim de iscodirea cea nefolositoare.

„Atunci femeia și-a lăsat urciorul, s-a dus în oraș și a zis oamenilor: veniți de vedeți un om, care mi-a spus toate câte am făcut! Nu cumva acesta este Hristos? (Ioan 4, 28-29)

Samarineanca a venit la puț ca să scoată apă stricăcioasă, dar, după ce a băut apa cea vie, îndată și-a lăsat vasul ei acolo, ca și Sfinții Apostoli mrejile, și a alergat în oraș, vestind și chemând pe cei de un neam cu ea, să vină și să vadă un Om, care i-a arătat ei toate câte a făcut. Din smerenie nu a zis către ei: Veniți să vedeți un prooroc, sau un cunoscător de inimi; ci, veniți de vedeți un Om, care mi-a spus mie toate câte am făcut, adică și cele mai ascunse ale mele. Deși ea a crezut că acesta este Hristos, n-a zis însă către samarineni cu hotărâre, că acesta este Hristos, ci aflându-se oarecum în îndoială a zis: „Nu cumva acesta este Hristos?“ Aceasta a zis-o așa ca să stârnească și mai mult dorința lor și, venind la Iisus și auzind învățătura Lui, să creadă, precum a crezut și ea.

„Și au ieșit din oraș și veneau către El. În timpul acesta, ucenicii Lui îl rugau, zicând: Învățătorule, mănâncă“. (Ioan 4, 30-31)

Samarinenii, auzind vestirile samarinencei, au plecat din cetate către Iisus Hristos. Până să ajungă ei unde ședea Hristos, ucenicii Lui, știind că era flămând, îl rugau să, mănânce din bucatele ce au cumpărat.

„Ei atunci le-a grăit: am de mâncat o mâncare, pe care voi nu o știți; iar ucenicii se întrebau între dânșii: nu cumva i-a adus cineva să mănânce?“. (Ioan 4, 32-33)

Neînțelegând ucenicii înțelesul cuvintelor Domnului și crezând că El vorbește de hrana trupească, ziceau unul către altul: Nu cumvai-a adus cineva hrană să mănânce?

„Însă Iisus a grăit către ei: mâncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui“. (Ioan 4, 34)

Domnul îi lămurește pe ucenici că hrana Lui este voia lui Dumnezeu Tatăl și săvârșirea lucrului Lui, adică mântuirea oamenilor. Hrană a numit El voia lui Dumnezeu, fiindcă ea hrănește sufletul celui ce o împlinește. Dar tu, creștine, auzind că Hristos a fost trimis de Tatăl și că El face voia și săvârșește lucrul Lui, să nu socotești că face acestea ca Dumnezeu; căci El, ca Dumnezeu adevărat și de o ființă cu Tatăl, nu a fost trimis de El, ci una și aceeași voie și lucrare are cu Dumnezeu Tatăl, pentru că toate câte are Tatăl are și Fiul, după cum El însuși a spus, zicând: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt“ (Ioan 16, 15). Tu să înțelegi cuvintele „se trimite de Tatăl“ gândindu-te la Domnul Hristos ca om, fiindcă cu bunăvoia lui Dumnezeu Tatăl s-a întrupat și s-a făcut om. Drept aceea, Iisus Hristos, ca om, face voia lui Dumnezeu și săvârșește lucrul mântuirii noastre. Acest lucru îl lămurește Mântuitorul însuși, vorbind cu ucenicii Săi:

„Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? lată, vă zic vouă: ridicați ochii voștri și priviți holdele că sunt de acum albe pentru seceriș“. (Ioan 4, 35)

Mântuitorul, arătând ucenicilor că mâncarea Lui este împlinirea voii și săvârșirea lucrului lui Dumnezeu, adică întoarcerea oamenilor de la starea de păcat și răutate la starea de curăție și de sfințenie, a folosit această pildă a secerișului grâului, zicându-le: au nu ziceți voi că după patru luni vine secerișul grâului? Iată, vă poruncesc vouă să vă înălțați ochii sufletului vostru de la acest seceriș pământesc spre secerișul cel duhovnicesc, adică spre întoarcerea oamenilor la Dumnezeu. Înălțați ochii minții și vedeți că holdele sunt albe, că oamenii, cu alte cuvinte, sunt gata dea fi aduși din holdele cele duhovnicești în hambarul credinței. A zis că holdele sunt albe, în loc de gata, fiindcă și spicele grâului care se coace și este gata de seceriș se văd albe.

„Iar cel ce seceră primește plată și adună roadă pentru viața de veci, ca să se bucure împreună și cel ce seamănă și cel ce seceră“. (Ioan 4, 36)

Patriarhii și proorocii Vechiului Testament au semănat cele dintâi semințe ale cunoștinței lui Dumnezeu, iar Apostolii, lucrând sămânța semănată de patriarhi și de prooroci, prin propovăduirea Evangheliei, au secerat spicele credinței de la cei care au crezut în Iisus Hristos. Deci împreună și deopotrivă se bucură și patriarhii și proorocii, care au semănat și Apostolii, care au secerat.

„Căci aici se adeverește cuvântul care zice că unul este semănătorul și altul secerătorul“. (Ioan 4, 37)

În cazul de față, zice Mântuitorul, se potrivește zicala adevărată: „că unul este cel ce seamănă și altul cel ce seceră“, pentru că patriarhii și proorocii au semănat mai înainte în inimile oamenilor semințele credinței în Dumnezeu, învățând dogmele despre adevăratul Dumnezeu și despre întruparea Mea; iar voi secerați roada învățăturii lor, care s-a desăvârșit prin propovăduirea Evangheliei, aducând în Împărăția cerurilor pe cei ce au crezut.

„Eu v-am trimis să secerați ceea ce n-ați muncit voi; alții s-au ostenit și voi ați intrat în osteneala lor“. (Ioan 4, 38)

Știind Domnul nostru Iisus Hristos că neamul lui Israel era mai pregătit pentru primirea Evangheliei decât alte neamuri, trimițând pe Apostolii Săi la propovăduire, le-a zis: „Mergeți mai vârtos către oile cele pierdute ale casei lui Israel“ (Matei 10, 6). La pregătirea evreilor, s-au ostenit, Moise, Isus al lui Navi, Isaia, Ieremia, Daniil și toți proorocii. Ei au semănat în sufletele lor cunoștința adevăratului Dumnezeu și nădejdea venirii în lume a Mântuitorului Iisus Hristos. Cărțile lor au fost sămânța care a pregătit inimile evreilor pentru primirea credinței în Hristos. Apostolii au intrat în osteneala proorocilor și au secerat spicele credinței celor mântuiți. Pe ce-și întemeiau propovăduirea și de unde au vestit iudeilor pe Hristos evangheliștii și toți ceilalți apostoli? Din învățăturile cărților proorocilor dovedeau, în adunări, că Hristos este Mesia cel așteptat, Care trebuia să pătimească și să învieze din morți. Însuși Domnul nostru Iisus Hristos își întemeia învățătura Lui pe învățăturile proorocilor, zicând: „Că de ați crede lui Moise, ați crede și Mie“ (Ioan 5, 46).

Povestind sfântul evanghelist această convorbire a Mântuitorului cu ucenicii Săi, se întoarce iarăși la femeia samarineancă și la propovăduirea ei în mijlocul celor de un neam cu ea, din Sihar, spunând:

„Și mulți dintre samarinenii din acel oraș au crezut într-Însul pentru cuvântul femeii, care mărturisea: „Mi-a spus toate câte am făcut!“ Deci, după ce au venit la El, samarinenii L-au rugat ca să rămână la ei; și a rămas acolo două zile“. (Ioan 4, 39-40)

La rugămintea stăruitoare a samarinenilor, Mântuitorul primește, cu desăvârșita Sa iubire de oameni, și rămâne în cetatea Sihar două zile.

„Și mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii îi ziceau: nu mai credem din pricina vorbelor tale,ci fiindcă noi înșine L-am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii“. (Ioan 4, 41-42)

Din cuvintele: „fiindcă noi înșine L-am auzit“, spuse de samarineni, se vede că Domnul nostru, în cele două zile petrecute acolo, a învățat pe toți câți veneau la El. Învățătura Lui a rodit mult mai mult decât propovăduirea samarinencei, pentru că au crezut mult mai mulți. Ei înșiși ziceau către dânsa: noi credem lui Iisus Hristos nu ca mai înainte, pentru cuvintele tale, ci pentru că am auzit noi înșine învățătura Lui și acum cunoaștem că Acesta este într-adevăr Hristos, Mesia cel așteptat, Mântuitorul lumii. Ei cunoșteau acestea din cărțile lui Moise, pe care le citeau și le cinsteau. Vedeau într-însele scrise și aceste cuvinte: „Răsări-va o stea din Iacov“ (Numeri 24, 17) sau: „Prooroc dintre frații tăi, ca mine, va ridica ție Domnul Dumnezeul tău, pe Acela să-L ascultați întru toate“ (Deuteronom 18, 15)

Din aceste ziceri grăia și samarineanca: „Știu că va veni Mesia, care se cheamă Hristos“ (Ioan 4, 25). Dar, învățătura cea dumnezeiască a lui Iisus Hristos, intrând în inimile samarinenilor, i-a făcut pe dânșii să creadă cum că El este Acela pentru care s-au proorocit acestea.

Categories: Articole