Pronia, adică purtarea de grijă și iubirea de oameni sunt două însușiri ale marelui Dumnezeu și Ziditorului făpturii. Domnul nostru Iisus Hristos, Care este strălucirea slavei lui Dumnezeu Tatăl, are împreunate și nedespărțite aceste două însușiri. Oriunde este Pronia Lui, acolo este și iubirea Lui de oameni; și oriunde este iubirea Lui de oameni, acolo este și Pronia Lui, pentru că în toate lucrurile Lui cu iubire de oameni a purtat grijă și cu purtarea de grijă a arătat iubire de oameni. În tot lucrul lui Dumnezeu vedem, așadar, și Pronia și iubirea Lui de oameni. Această învățătură folositoare de suflet ne-o arată Evanghelia ce s-a citit astăzi, căci lucrul dumnezeieștii Pronii este alegerea Sfinților Apostoli, după cum spune Mântuitorul, zicând: „Eu v-am ales pe voi din lume“ (Ioan 15, 19). Pe cei mai vrednici dintre oameni îi alege dascăli a toată lumea, pentru învățăturile celei mai înalte credințe. Această alegere, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, este plină de dumnezeiască iubire de oameni, căci scopul propovăduirii credinței nu este nicidecum altul decât mântuirea oamenilor. Înseși minunile și vindecările tuturor bolilor și tuturor neputințelor, săvârșite de Iisus Hristos, după alegerea și chemarea Apostolilor, sunt făcute din iubirea Lui cea cu purtare de grijă față de oameni. A arătat Iisus iubirea Sa de oameni față de cei bolnavi, unită cu Pronia Sa, adică purtarea Sa de grijă, căci îi vindeca pe ei, ca să creadă taina întrupării Sale toți cei ce au văzut săvârșirea minunilor. De aceea, pe aceste două mari bunătăți ale Mântuitorului nostru, adică purtarea de grijă și iubirea de oameni, le zugrăvește Evanghelia de astăzi. Să deschidem dar, frați creștini, urechile sufletului nostru, ca să ascultăm această sfântă învățătură despre alegerea Sfinților Apostoli, pe care ne-o istorisește Sfânta Evanghelie, astfel:

„Pe când umbla Iisus pe lângă Marea Galileii, a văzut doi frați, pe Simon, ce se numește Petru, și pe Andrei fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari“. (Matei 4, 18)

Marea Galileii se mai numește și Marea Tiberiadei și lacul Genizaretului. Prin ea trece râul Iordanului. Pe țărmurile acestei mări, umblând Domnul nostru, a văzut pe cei doi frați, pe Simon, ce se numește Petru și pe Andrei fratele lui, care, fiind pescari, își aruncau mreaja în mare, pentru pescuit. Dar nu din întâmplare umbla Iisus pe acolo, ci știind, ca un Dumnezeu, că în acel ceas se aflau pe Marea Galileii Petru și Andrei, a mers într-adins acolo, ca să-i cheme la propovăduirea Evangheliei. După ce a spus evanghelistul că-și aruncau mreaja în mare, a adăugat cuvintele: „căci erau pescari“, ca să nu se îndoiască cineva că cei dintâi ucenici ai lui Hristos au fost pescari, adică oameni săraci și neînvățați. Deci să nu se laude nici împărații, că prin frică și putere au adus pe oameni la credință; nici bogații, că prin aur și argint au dobândit cugetele și inimile; nici înțelepții, că prin amăgiri și meșteșugul cuvintelor au înșelat mințile. Nici o putere omenească nu poate să se laude că a răspândit credința în Hristos, fiindcă așa cum scrie Sfântul Apostol Pavel corintenilor: „pe cele nebune ale lumii și-a ales Dumnezeu, ca să-i rușineze pe cei înțelepți; și pe cele slabe ale lumii și-a ales Dumnezeu, ca să dea de rușine pe cele tari; și pe cele de neam prost ale lumii și nebăgate în seamă și pe cele ce nu sunt și-a ales Dumnezeu, ca pe cele ce sunt să le strice, ca să nu se laude nici un trup înaintea Lui“ (I Corint. 1, 27-29). Toată lauda se cuvine lui Dumnezeu, pentru că toată lucrarea este a dumnezeiescului har. Doi frați a chemat Stăpânul tuturor să-I fie cei dintâi ucenici ai Lui, ca să arate că toți creștinii urmează să fie frați între dânșii, având dragoste frățească unul către altul, așa cum au frații între ei. De aceea a și zis Iisus, altă dată, ucenicilor Săi: „În aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenici ai Mei, dacă veți avea dragoste între voi“ (Ioan 13, 35). Dar, oare, pentru ce i-a chemat Iisus în ceasul când își aruncau mreaja în mare? Pentru ca să ne arate că lucrul apostolului și al propovăduitorului este, nu ca să mântuiască pe cei ce ascultă, ci numai ca să întindă mreaja învățăturii Lui. Propovăduitorul când propovăduiește, și părintele duhovnicesc când sfătuiește și îndeamnă, săvârșesc lucrul lor cel apostolesc. Iar cel ce a auzit, de nu se va întoarce din păcatele sale, propovăduitorul își are plata sa, pentru osteneala propovăduirii, iar ascultătorul își ia osânda pentru împietrirea inimii sale. Pentru că lucrul apostolului sau părintelui duhovnicesc este ca să învețe și să sfătuiască, iar datoria credincioșilor este ca să asculte și să se îndrepteze. Când Dumnezeu a rânduit ca să se afle doi oameni, frați după trup, săraci după avere, neînvățați, pescari după meșteșug, aruncându-și mreaja lor în Marea Galileii, atunci Fiul Lui, Cel Unul-Născut, venind acolo,

„A zis lor: veniți după Mine, și vă voi face pe voi vânători de oameni“. (Matei 4, 19)

Urmați-Mi Mie și Eu vă voi trimite pe voi propovăduitori ai Evangheliei, iar voi nu veți mai arunca mreaja în mare, ci veți semăna cuvântul lui Dumnezeu în inimile oamenilor; nu veți mai scoate pești din mare, ci veți ridica pe oameni din adâncul necredinței; nu veți mai vâna pești, ci veți mântui oameni. Andrei și Petru au fost mai înainte ucenici ai lui Ioan Botezătorul; auzind de la dânsul despre Iisus Hristos, au venit și au vorbit cu Iisus, întâi Andrei, apoi Simon, fratele lui, pe care l-a numit Hristos atunci Petru, zicând: „Tu ești Simon, fiul lui Iona, tu te vei numi Chifa, ce se tâlcuiește Petru“ (Ioan 1, 42). Când Ioan Botezătorul a fost dus în temniță, Iisus s-a dus în Galileea, iar Petru și Andrei, mergând și ei acolo, pentru prins pește, pe când își aruncau mreaja lor, în Marea Galileii, i-a aflat acolo Hristos și i-a chemat ca să-i trimită la propovăduirea Evangheliei.

„Iar ei, lăsându-și mrejile, în clipa aceea, au mers după Dânsul“. (Matei 4, 20)

Andrei și Petru, chemați fiind de Hristos pentru predicarea Sfintei Evanghelii, au lăsat în ceasul acela mrejele lor și au mers după Dânsul. De aci ne învățăm graba pe care suntem datori s-o avem la chemarea lui Dumnezeu. După cum atunci, Domnul a chemat pe Apostoli, zicând: „Veniți după Mine“ (Matei 4, 19), tot așa în fiecare zi El ne cheamă pe noi toți, zicând: „Veniți la Mine toți!“ (Matei 11, 28). Apostolii au lăsat îndată mrejele cu care prindeau pește. Tu, lasă îndată mrejele în care te-au prins poftele tale trupești. Ei au lăsat îndată pânzele și cârma corăbiei; tu, lasă îndată ambiția de slavă deșartă și mândria. Ei au lăsat îndată corabia și au mers după Iisus; tu, lasă îndată răutatea ta și păzește poruncile Domnului. Când te strigă Dumnezeu, nu sta pe loc, ci îndată urmează-l porunca. După ce Petru și Andrei au lăsat toate și au mers după Domnul, Iisus s-a dus de acolo în altă parte, ca să cheme, ca apostoli și ucenici ai Săi, și pe alți pescari, cum ne spune Sfânta Evanghelie mai departe, zicând:

„Și de acolo mergând mai înainte, a văzut alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat“. (Matei 4, 21)

Doi Apostoli, din cei doisprezece se numesc Iacov. Unul este fiul lui Alfeu, pe care Evanghelistul Marcu îl numește Iacov cel mic; iar altul este acesta, fiul lui Zevedeu și frate cu Ioan Evanghelistul. Evanghelistul Matei n-a zis pe Iacov și pe Ioan, fiii lui Zevedeu, ci pe Iacov fiul lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, ca să arate că, după cum cei dintâi ucenici aleși erau frați, așișderea și cei de al doilea tot frați erau și deci că toți cei ce vor crede în Iisus au datoria să se iubească întocmai ca niște frați. Ca să arate cât de mare era sărăcia Apostolilor, evanghelistul spune că ei își dregeau în corabie mrejele lor. Din acest fel de oameni și-a ales Iisus Hristos pe ucenicii Săi, singurii văzători și martori ai vieții Lui, ai minunilor, ai Patimilor, ai îngropării, ai învierii și înălțării la ceruri, ai pogorârii Sfântului Duh, propovăduitori ai dogmelor evanghelice, povățuitori și dascăli a toată lumea.

„Iar ei îndată, lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după Dânsul“. (Matei 4, 22)

Cu aceeași grabă ca și cei dintâi Apostoli, auzind ei chemarea, îndată au lăsat și mrejele, și corabia, și pe tatăl lor și au mers după Hristos. Dar, oare, atunci au văzut ei întâia dată pe Hristos și pentru întâia oară i-a chemat El pe dânșii? Poate că știau mai dinainte despre Iisus Hristos, dar, fără îndoială, acum i-a chemat Iisus pentru întâia oară, pentru că numai în acest loc din Evanghelie găsim vorbindu-se despre chemarea lor, despre care povestește și Evanghelistul Marcu. Pentru ce au părăsit ei pe tatăl lor? După cum se vede, el n-a crezut în Hristos; pentru aceasta ei i-au urmat lui Hristos, Care i-a chemat numai pe dânșii, și au părăsit pe tatăl lor, care n-a crezut, cinstind ei astfel mai mult pe Dumnezeu decât pe tatăl lor. După cum Iacov și Ioan ies din mare, tot așa cei ce au urmat lui Hristos ies din deșertăciunea cea cu multe frământări a lumii; ei părăsesc corabia și pe tatăl lor, adică lucrurile cele stricăcioase și primejdioase ale vieții și patimile trupești; iar cei ce n-au urmat lui Hristos, ca bătrânul Zevedeu, rămân în mare și în corabie, adică se tăvălesc în lumeștile valuri ale vieții și în nestatornicia lucrurilor pământești. După ce Domnul a chemat pe cei aleși și i-a făcut pe ei dascăli ai lumii, și-a început propovăduirea Sa pentru mântuirea oamenilor.

„Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia împărăției și tămăduind orice boală și orice neputință în popor“. (Matei 4, 23)

Sinagogile erau locurile în care se adunau evreii și unde citeau și tâlcuiau dumnezeieștile Scripturi. În unul și același oraș erau mai multe sinagogi. Deci, în sinagogile din Galileea, învăța Domnul nostru, pentru ca toți să audă învățătura Lui și nimeni să nu poată să-L învinuiască pe El că învață împotriva Legii și a proorocilor. Pentru aceasta, mai înainte de răstignire, pe când era judecat de farisei El a zis lui Caiafa: „Eu de față am grăit lumii; Eu totdeauna am învățat în sinagogă și în Templu, unde toți iudeii se adună, și în ascuns n-am grăit nimic“ (Ioan 18, 20). Și învăța Stăpânul tuturor și propovăduia Evanghelia Împărăției Lui, adică vestea că s-a deschis oamenilor Împărăția cerurilor. Pentru aceasta zicea: „De acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și pogorându-se peste fiul Omului“ (Ioan 1, 51). Propovăduia Evanghelia Împărăției, adică dogmele mântuirii, tainele credinței, învățăturile faptelor bune, prin care omul se ridică de pe pământ la cer și se face fiu și moștenitor al veșnicei Împărății a lui Dumnezeu. Câtă deosebire între cele întâmplate când Dumnezeu a dat oamenilor Legea prin Moise și când a propovăduit Evanghelia Împărăției! În muntele Sinai, unde s-a pogorât Dumnezeu ca să dea Legea, erau fulgere și tunete, foc arzând și trimbițe răsunând tare, muntele fumegând și nor des. În Galileea, unde Fiul lui Dumnezeu a venit și a început a propovădui Evanghelia, este chemare caldă de Învățător, minuni cu iubire de oameni și vindecări de orice boală în popor. În Sinai frică și cutremur; în Galileea iubire și pace. În Sinai judecată și osândă; în Galileea milă și îndurare. Prin Moise s-a dat Legea; prin Iisus Hristos ni s-a dat harul și adevărul.

Categories: Articole