Credincioșii, care citesc sau ascultă dumnezeieștile Scripturi, știu că diavolul dintru început a invidiat pe om, văzând așezarea fericită și slăvită din rai în care îl pusese Dumnezeu. După aceea, el n-a încetat niciodată vicleniile lui, ci cu toată puterea s-a străduit și se străduiește să înșele pe om și să-l vatăme, așa cum s-a arătat în Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi. Această Evanghelie ne arată însă și cele trei arme puternice: credința, postul și rugăciunea, prin care se poate goni și nimici toată puterea diavolului. De aceea mult folos sufletesc va aduce ascultarea tâlcuirii cuvintelor Evangheliei ce s-a citit astăzi, care ne spune că:

„În vremea aceea, s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicând: Invățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are un duh mut. Și oriunde îl apucă, îl zdrobește și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește“. (Marcu 9, 17-18)

Sfinții evangheliști n-au arătat nici neamul, nici patria, nici credința, nici starea omului care a venit la Iisus și a îngenunchiat înaintea Lui, rugându-L să-i vindece fiul, care era singurul lui copil. Sfântul Evanghelist Matei ne spune că, venind tatăl copilului la Iisus Hristos și îngenunchind, îl ruga pe El, zicând: „Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic și rău pătimește“ (Matei 17, 15). Despre patima aceasta de care sufereau unii, când era lună plină, scrie amănunțit Evanghelistul Marcu, zicând: „Și oriunde îl apucă, îl zdrobește și face spume la gură, și scrâșnește cu dinții și înțepenește“, iar Evanghelistul Luca, pe lângă acestea, adaugă, zicând: „Și iată un duh îl apucă, și deodată răcnește și îl zguduie cu spume“ (Luca 9, 39). Oamenii de atunci, văzând că patima aceasta se întâmpla când era lună plină, credeau că luna era cauza acestei suferințe. Pentru aceasta numeau lunatici pe cei care pătimeau astfel. „Însă luna, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este pricină a îndrăcirii, ci demonii, pândind vremile lunii, când era lună plină năvăleau peste oameni, ca să arate că lucrurile lui Dumnezeu sunt pricină a răutății lor, și așa oamenii să ocărască pe Ziditorul“. Îndrăcirea, de care sufereau unii oameni când era lună plină are multă asemănare cu boala pe care doctorii o numesc epilepsie, căci cele ce spun evangheliștii despre acest lunatic, le vedem până astăzi și la cei care suferă de epilepsie. Dar din cele istorisite de sfinții evangheliști, vedem că demonii erau aceia care chinuiau pe cei lunatici. Și lucrul acesta este adevărat, deoarece cei ce pătimesc de epilepsie, pătimesc nu numai când este lună plină, ci și în alt timp. Unii dintr-înșii cad rar, iar alții mai des; unii numai în fiecare săptămână, iar alții în fiecare zi și unii de multe ori într-o zi; se vede deci că altă patimă este îndrăcirea când este lună plină, și alta este epilepsia, deși au multă asemănare. Chiar dacă am socoti că îndrăcirea când este lună plină este tot epilepsie, deci o boală firească, nu urmează din aceasta că diavolul nu putea să chinuiască prin acest fel de boală pe copilul despre care vorbește Evanghelia de astăzi, pentru că diavolul, după învoirea dumnezeiască se face pricinuitor de felurite boli firești, ca să chinuiască pe om. Amuțirea și orbirea sunt boli firești, dar am văzut că diavolul a fost acela care le-a pricinuit celui mut și celui orb, pe care i-a tămăduit Iisus Hristos. „Iată, zice Sfânta Evanghelie, a adus la Dânsul pe un om mut, care era îndrăcit, și scos fiind demonul, a grăit mutul“ (Matei 9, 32-33). Chiar și boala lui Iov, deși se părea firească, era însă ispită și pedeapsă diavolească. De aceea sunt înțelepți și lăudați creștinii aceia care cheamă îndată când se îmbolnăvesc, nu numai pe doctor, ca să le dea doctorii, ci și pe preot, ca să facă rugăciuni pentru sănătatea lor. Tatăl copilului din Evanghelia de astăzi a adăugat:

„Și am zis ucenicilor Tăi să-l scoată afară, dar n-au putut“. (Marcu 9, 18)

El n-a venit la Iisus Hristos cu toată convingerea și credința că va putea să-i vindece copilul, după ce văzuse că nu l-au putut vindeca ucenicii, ci mai mult încercând decât crezând, pentru că a zis lui Iisus: „Dacă poți ceva, ajută nouă“ (Marcu 9, 22). Dacă ar fi avut credință tare și fierbinte, nu ar fi zis acestea, ci ar fi crezut că toate sunt cu putință lui Iisus, ca unui Dumnezeu Atotputernic. Din răspunsul lui Iisus către el, se vede că tatăl copilului a zis acestea, defăimând pe ucenicii Lui și necrezând că Iisus ar fi putut să-i vindece copilul.

„Atunci El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine“. (Marcu 9, 19)

Iisus s-a tulburat și a mustrat, nu de-a dreptul pe tatăl copilului, ci neamul iudeilor din care erau și ei, zicând: O, neam necredincios și îndărătnic! în loc de: o, necredinciosule și răzvrătitule, aducând astfel mustrarea Sa mulțimii ce se afla acolo și la tot neamul iudeilor. De aceea a și adăugat cuvintele: „Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?“, însemnând că s-a apropiat vremea Patimilor și morții Lui și că alege mai bine patima și moartea decât necredința și răutatea iudeilor. Milostivindu-se însă de cel lunatic, Iisus a zis: „aduceți-l la Mine“.

„Și l-au adus la El. Dar văzându-l pe Iisus, duhul numaidecât a zguduit pe copil și căzând la pământ se zvârcolea și spumega. Și l-a întrebat pe tatăl copilului: câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el i-a răspuns: Din pruncie. De multe ori l-a aruncat și în foc, și în apă, ca să-l piardă; ci, de poți ceva, ajută-ne nouă, fie-Ți milă de noi! Iar Iisus a zis: de poți crede, toate sunt cu putință pentru cel credincios. Atunci tatăl copilului a strigat cu lacrimi și a zis: cred, Doamne! Ajută necredinței mele!“. (Marcu 9, 20-24)

Evanghelistul Marcu spune că Iisus a întrebat pe tatăl copilului lunatic, despre vremea de când copilul lui pătimește, și el a răspuns că din pruncie. Răspunsul acesta arată că suferința era de multă vreme și deci era anevoie de vindecat. De aceea tatăl celui bolnav a zis: „De poți ceva, ajută-ne nouă, fie-Ți milă de noi“ (Marcu 9, 22), arătând prin aceasta îndoiala și puțina lui credință. Iisus i-a răspuns: de poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede, arătând și cu acest prilej puterea în toate a unei credințe fierbinți. Auzind aceasta, tatăl copilului a strigat cu lacrimi, zicând: cred, Doamne, ajută necredinței mele. După cum se vede cuvintele Domnului l-au adus pe el la căință, pentru împuținarea credinței lui ce avea înainte devenirea la Iisus, pentru că lacrimile sunt mărturii ale căinței lui.

„Văzând Iisus că poporul dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: duh mut și surd, îți poruncesc ție, ieși afară din copil și să nu mai intri în el. Atunci duhul, răcnind și scuturându-l cu putere, a ieșit afară, iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Iisus l-a apucat de mână și l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare“. (Marcu 9, 25-27)

După aceea, povestește același Evanghelist Marcu, când a certat Iisus duhul cel necurat, atunci acela a strigat și mult a scuturat pe cel bolnav, apoi a ieșit dintr-însul, iar bolnavul s-a făcut ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Sfântul Evanghelist Luca adaugă că duhul necurat a scuturat pe bolnav, când se apropia de Iisus, trântindu-l la pământ. Iisus a îngăduit să se facă aceasta, nu pentru iubirea de slavă, ca să se adune mulțimea de oameni, ci pentru însuși tatăl copilului, ca văzând pe diavol scuturându-l, când îl certa Iisus, prin aceasta să creadă apoi minunea care urma să se facă. Evanghelistul Marcu ne spune că Iisus a certat pe duhul cel necurat, zicându-i: „Duh mut și surd, îți poruncesc ție: ieși dintr-însul și să nu mai intri în el“, iar Evanghelistul Luca spune că, după vindecare, Iisus a dat pe copil tatălui său. Iisus l-a dat pe copil tatălui său, pentru că în timpul când bolnavul era chinuit de diavol, nu era sub stăpânirea tatălui său, ci sub stăpânirea diavolului, care îl chinuia.

„Iar după ce au intrat în casă, ucenicii Lui l-au întrebat deosebi: pentru ce noi n-am putut să-l scoatem?“ (Marcu 9, 28)

Neputând ucenicii să gonească pe demonul acesta, de bună seamă au fost nedumeriți, fiindcă mai înainte Iisus le dăduse lor stăpânire asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată pe ele și să tămăduiască toată boala și toată neputința. Deci, nu L-au întrebat de față, nu pentru că se rușinau; ci, fiindcă întrebarea era pentru un lucru mare și tainic, pentru aceasta L-au întrebat deosebi. De aici noi învățăm că săvârșirea minunii este oprită, sau pentru împuținarea credinței și îndoiala celui ce face minunea, sau pentru nevrednicia celui ce cere minunea. Aceasta se adeverește din răspunsul Domnului:

„Iar El le-a zis lor: acest neam de demoni cu nimic nu poate îi scos, fără numai cu rugăciune și post“. (Marcu 9, 29)

Neamul demonilor nu iese decât numai cu rugăciune și cu post a spus Iisus, ca să arate că din toate celelalte fapte bune numai rugăciunea și postul sunt armele credinciosului împotriva demonilor și că, pentru vindecarea celor ce se îndrăcesc este nevoie să postească și să se roage nu numai preotul, ci și cel ce pătimește. Deci Iisus prin mustrare a vindecat necredința tatălui copilului, iar prin arătarea celor ce se pot săvârși de o credință fierbinte a vindecat împuținarea credinței ucenicilor și prin certare, boala cea grozavă a celui lunatic. Apoi,

„Ieșind ei de acolo străbăteau Galileea și nu voia ca cineva să știe; căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că: se va da Fiului Omului în mâinile oamenilor, și-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va Învia. Dar ei nu înțelegeau cuvântul și se temeau ca să-L întrebe“. (Marcu 9, 30-32)

După ce a săvârșit Iisus minunile despre care am vorbit, ieșind din locul acela, după cum ne spune Evanghelistul Marcu, străbătea Galileea împreună cu ucenicii Săi, învățând și spunând ucenicilor despre vânzarea Lui de către Iuda, despre Patima și despre moartea Lui, ca nu cumva întâmplându-se acestea să-i tulbure, pentru că nu știau de mai înainte. Fiindcă cele spuse i-a întristat, El le vestește mai dinainte și Învierea Lui cea de-a treia zi, pentru ca să mângâie necazul inimii lor. Cum odinioară sfinții apostoli stăteau cu Tine, Doamne, în Galileea, așa și noi, astăzi, stăm cu Tine în Biserica Ta și pentru puțina noastră credință, ca și tatăl copilului lunatic, strigăm cu lacrimi: ajută necredinței noastre, ca, fără bântuiala diavolului, să-Ți slujim numai Ție!

Categories: Articole