Înainte de Pătimirile Sale, Iisus Hristos, spunând ucenicilor Săi că trebuie să se întoarcă la Tatăl, i-a asigurat că nu vor rămâne singuri, căci Tatăl va fi cu ei, împlinind toate cererile de ajutor ale lor, în fața tuturor strâmtorărilor prin care vor trece. După ce i-a îmbărbătat, prin cuvintele: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33)

„Ridicându-și ochii Săi spre cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preamărește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te preamărească“. (Ioan 17, 1)

Domnul nostru Iisus Hristos a făcut această rugăciune nu ca Dumnezeu, ci ca om și arhiereu mijlocitor pentru noi la Dumnezeu, așa cum ne spune Apostolul Pavel, zicând: „În zilele trupului Său, El a adus, cu strigăt tare și cu lacrimi, cereri și rugăciuni, către Acela ce putea să-L mântuiască din moarte; și auzit a fost pentru buna Sa cucernicie“ (Evrei 5, 7). Dar pentru ce Iisus a ridicat ochii Săi la cer, rostind această rugăciune? A ridicat ochii Săi la cer, învățându-ne să ne ridicăm și noi ochii noștri la cer, când ne rugăm, fără nici un gând pământesc și lumesc, dăruindu-ne mintea și inima noastră cugetării lucrurilor celor cerești și mai presus de lume. Altă dată Iisus și-a plecat genunchii când s-a rugat, pentru ca și noi să învățăm să ne plecăm genunchii, în ceasul rugăciunii, smerindu-ne și arătând, prin plecarea genunchilor, că suntem căzuți în păcat. Deci, ridicând Iisus ochii Săi la cer, a zis: „Părinte a venit ceasul!“ adică a venit vremea Patimilor Sale. Îl roagă apoi pe Părintele Său, grăind: „Preamărește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să le preamărească“, pentru ca să creadă toți că Cel ce pătimește, spânzurat pe cruce, este Fiul lui Dumnezeu. Rugăciunea Lui a fost „primită, pentru că, atunci când pătimea, s-a spintecat catapeteasma bisericii, s-a întunecat soarele, s-a cutremurat pământul, s-au despicat pietrele, s-au deschis mormintele și au înviat morții, încât cei ce vedeau acestea s-au înfricoșat și cu glas mare strigau: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!“ (Matei 27, 54), iar Sfântul Apostol Pavel ne învață, zicând: ÎL vedem pe Iisus, în Patima morții, cu mărire și cu cinste încununat“ (Evrei 2, 9). Domnul Iisus a cerut această slavă, nu ca să se preamărească numai El singur, ci ca să se preamărească deopotrivă și Tatăl împreună cu El.

Într-adevăr, Tatăl se preamărește când noi preamărim pe Fiul, fiindcă una și aceeași este ființa Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Cel ce cu dreaptă credință preamărește o față a Sfintei Treimi, în același timp preamărește împreună și pe celelalte două fețe, pentru unimea și nedespărțirea Dumnezeirii. Slava Tatălui este Fiul, fiindcă El este strălucirea slavei Sale. După cum raza ce se naște din lumina soarelui este strălucirea luminii soarelui și chip al feței lui luminoase, tot așa și Fiul, Care s-a născut din Tatăl, este strălucirea slavei Tatălui și chip al ipostasului lui Părintesc. Când credem că Iisus Hristos este Fiu al lui Dumnezeu, după fire, și-L preamărim și ne închinăm Lui ca unui Fii, credem și preamărim în același timp și ne închinăm și Tatălui care L-a născut pe El. Pentru aceasta a zis Hristos: „Preamărește pe Fiul Tău“, adică, arată-Mă pe Mine celor ce nu Mă cunosc că sunt Fiul Tău cel Unul-Născut, căci atunci când lumea va crede că ai Fiu de o ființă cu Tine, Te va preamări pe Tine nu numai ca pe un Ziditor al tuturor, ci în același timp și ca pe un Tată firesc al Fiului.

Și rugăciunea Mântuitorului continuă:

„Precum l-ai dat Lui stăpânire peste toată făptura ca să dea viață veșnică la toți pe care Tu i-ai dat Lui“. (Ioan 17, 2)

După ce Iisus a zis „preamărește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te preamărească pe Tine“, El a adăugat îndată cuvintele acestea: așa să se preamărească Tatăl, precum El însuși a preamărit pe Fiul, când I-a dat stăpânire peste toată făptura, ca să dăruiască viață veșnică tuturor celor ce cred într-Însul.

„Iar viața cea veșnică aceasta este: ca să Te cunoască pe Tine singurul, adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis“. (Ioan 17, 3)

Cunoașterea adevăratului Dumnezeu, adică credința, nu înseamnă ea singură viața cea veșnică, ci viața veșnică se dobândește prin credință și prin fapte bune. Deci, în loc să spună că prin cunoștința adevăratului Dumnezeu se câștigă viața cea veșnică, Domnul a zis că cunoașterea lui Dumnezeu este viața cea veșnică. Dar și în alte locuri, Iisus a grăit în felul acesta, zicând: „Cuvintele pe care vi le-am spus vouă duh sunt și viață sunt“ (Ioan 6, 63), în loc de: „Cuvintele pe care le spun Eu, dau vouă duh dumnezeiesc și viață; „Eu sunt învierea și viața“ (Ioan 11, 25), în loc de: Eu „dau învierea și viața; „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața“ (Ioan 14, 6), în loc de: Eu aduc la calea mântuirii, la adevărul credinței și la viața cea veșnică, pe cei care cunosc pe singurul și adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos, pe care El L-a trimis. De aceea înțelesul adevărat al cuvintelor Domnului din Evanghelia de azi este acesta: preamărește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te preamărească pe Tine, precum L-ai preamărit pe El și Te-ai preamărit de El, când Tu I-ai dat stăpânire peste toată făptura, iar El a dat celor ce au crezut viața cea veșnică. Când zice: „Ca să Te cunoască pe Tine singurul, adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis“, fiecare înțelege că vorbește despre întruparea Sa, deosebind omenirea Sa de unimea Dumnezeirii. Cu alte cuvinte, Iisus zice: Ca să cunoască și să creadă numai într-unul, adevăratul Dumnezeu, și în Hristos cel ce s-a întrupat; nu în doi Dumnezei, ci numai într-o Dumnezeire a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, deși Fiul, întrupându-se, s-a făcut om. Ceea ce a zis până aici, rugându-se, tâlcuiește mai departe, zicând:

„Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârșit“. (Ioan 17, 4)

Dumnezeu Tatăl este preamărit pururea în ceruri, împreună cu Fiul și cu Sfântul Duh. Dar Iisus, ca om, L-a preamărit pe Tatăl pe pământ, prin săvârșirea lucrării ce I s-a dat să facă, adică prin propovăduirea credinței mântuitoare, după cum El însuși spune, zicând: „Mi se cade să binevestesc împărăția lui Dumnezeu și altor cetăți, căci pentru aceasta sunt trimis“ (Luca 4, 43). Lucrarea Lui era întoarcerea păcătoșilor, precum iarăși Însuși spune, zicând: „Că nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință“ (Matei 9, 13). Lucrarea Lui era împăcarea omului cu Dumnezeu, după cum ne arată Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Căci dacă, pe când eram vrăjmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, odată împăcați, ne vom mântui prin viața Lui….“ (Romani 5, 10) „pentru că El este pacea noastră; El, Care a făcut din cele două lumi una, adică a surpat peretele cel din mijloc al despărțiturii“ (Efeseni 2, 14). Lucrarea Lui era înălțarea firii omenești la vrednicia cea dintru început, și nașterea de fii duhovnicești prin Sfântul Botez. „Eu am venit ca oile mele să aibă viață și să aibă din belșug“ (Ioan 10, 10), a spus Iisus. Deci acestea erau lucrările pe care Tatăl le-a dat Fiului Său să le săvârșească și care urmăreau un singur scop: mântuirea omului. După ce a zis Iisus: „Eu pe Tine Te-am preamărit pe pământ, a adăugat apoi:

„Și acum Mă preamărește Tu, Părinte, la Tine însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a îi lumea“. (Ioan 17, 5)

Ce slavă avea Fiul mai înainte de zidirea lumii? El avea slava cea nemărginită și firească a Dumnezeirii, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl și slava Dumnezeirii, ca un Dumnezeu adevărat. Cu această slavă, Iisus a cerut, ca om, să se preamărească firea Lui cea omenească, cerând slava aceasta ca un dar pentru lucrul pe care l-a săvârșit, preamărind pe Dumnezeu. „Eu, zice Iisus, Te-am preamărit pe Tine pe pământ“, iar acum, „preamărește-Mă Tu, Părinte, la Tine“. Cerând, El a luat, pentru că după Patima Sa și după Înviere firea Sa omenească s-a făcut nestricăcioasă, luând cinste dumnezeiască și înălțându-se mai presus decât toate zidirile a șezut de-a dreapta Scaunului măririi în ceruri. Și lămurind astfel slava pe care o cerea de la Tatăl, Mântuitorul nostru arată după aceasta și chipul în care El a preamărit pe Dumnezeu Tatăl, zicând:

„Am arătat numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie, din lume“. (Ioan 17, 6)

Dumnezeu era cunoscut în vremea aceea numai iudeilor. Pentru ce zice, dar, Domnul că a arătat numele lui Dumnezeu oamenilor? Pentru celelalte neamuri, care nu cunoșteau pe Făcătorul cel adevărat al făpturii? Într-adevăr pentru celelalte neamuri, dar și pentru iudei, căci ei cunoșteau pe Dumnezeu ca pe un Ziditor al făpturii, dar nu și ca pe un Tată al Fiului. Pentru aceasta Mântuitorul nostru nu a zis: „Te-am arătat pe Tine“, ci „am arătat numele Tău“, adică pe cel de Părinte. Moise a arătat cele trei ipostasuri ale Dumnezeirii, zicând: „Să facem om după chipul și după asemănarea noastră“ (Facere 1, 26), însă nelămurit. Dar Domnul nostru Iisus Hristos a mărturisit lămurit numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, zicând: „Iar Eu și Tatăl Meu una suntem“ (Ioan 10, 30). „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl“ (Ioan 14, 9). „Eu în Tatăl sunt și Tatăl în Mine este“ (Ioan 14, 10). „Duhul adevărului, care de la Tatăl purcede“ (Ioan 15, 26). Iar către apostoli: „…botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh“ (Matei 28, 19). Și după cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Pentru acest cuvânt iudeii căutau și mai mult să-L omoare, căci nu numai că dezlega sâmbăta, ci și pe Dumnezeu îl numea Tatăl Său, făcându-se pe Sine la fel cu Dumnezeu“ (Ioan 5, 18). Numele de Tată este ceva mai presus decât numele de Dumnezeu, fiindcă numele de „Dumnezeu“ îl arăta ca Ziditor și Domn al zidirii pe care a săvârșit-o, iar numele de „Tată“ îl arăta că este Născător al ipostasului celui nemărginit al Fiului Său. Pentru aceasta, Dumnezeu se preamărește mult mai mult atunci când credincioșii îl numesc și cred despre Dânsul că este Tată al Fiului și Purcezător al Sfântului Duh, decât atunci când îl numesc numai Dumnezeu și cred despre El că este numai Ziditor. Legea cea scrisă a Vechiului Testament, fiind povățuitoare nedesăvârșită și având scopul să ferească pe oameni de închinarea la idoli, învăța lămurit despre Dumnezeu și nedeslușit despre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Propovăduirea Evangheliei lui Hristos, fiind desăvârșită și privind ridicarea oamenilor spre desăvârșirea credinței, a învățat lămurit și despre unimea Dumnezeirii și despre Treimea dumnezeieștilor ipostasuri. Drept aceea, Domnul zicea: „Am arătat numele Tău oamenilor“, adică am arătat la oameni, că Tu, după fire, ești Tată al Fiului și Purcezător al Sfântului Duh. După ce a sfârșit Iisus rugăciunea pentru Sine, a început rugăciunea pentru ucenicii Săi, zicând:

„Ai Tăi erau și Mi i-ai dat Mie, și cuvântul Tău au păzit“. (Ioan 17, 6)

Ucenicii pe care-i avea Mântuitorul nu erau îngeri, ci oameni dintre oamenii care s-au născut în lume. „I-ai dat Mie“, a zis Iisus, fiindcă Tatăl i-a luminat pe dânșii ca să creadă în El, după cum Însuși Iisus spune: „Nimeni nu poate veni la Mine, de nu-l va aduce pe el Tatăl, Care M-a trimis pe Mine…” (Ioan 6, 44) A zis: „ai Tăi erau“, pentru că toți oamenii sunt ai lui Dumnezeu, ca unii ce sunt zidirea Lui și pentru că ei erau mai aproape de Dumnezeu decât toți ceilalți oameni, din pricina faptelor celor bune pe care le săvârșeau. „Mi I-ai dat Mie“, adică i-ai făcut ucenici ai Mei, ca să-i învăț, tainele credinței, iar ei, după ce au auzit învățătura Ta de la Mine, nici ca Iuda nu s-au lepădat de dânsa, nici ca iudeii nu au defăimat-o, ci primind-o ; au păzit toate cele învățate.

„Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat Mie de la Tine sunt; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut că Tu M-ai trimis“. (Ioan 17, 7-8)

Ei au cunoscut, zice Domnul, că sunt Fiul Tău cel iubit, din toate câte Mi-ai dat Mie, adică: domnia asupra tuturor stihiilor făpturii, stăpânirea asupra duhurilor necurate, puterea vindecării bolnavilor și învierii morților, mărturiile Tale venite din cer la râul Iordanului și în muntele Taborului, Duhul cel Sfânt care a venit și a rămas peste Mine, cuvântul învățăturii Tale dumnezeiești, toate câte Mi-ai dat Mie, au crezut că Mi s-au dat de la Tine, Dumnezeu și Tată. Ei au primit învățătura Ta și au cunoscut și au crezut cu adevărat că de la Tine am ieșit, adică din Tine, Tată, M-am născut și am strălucit din Ființa Ta. S-au încredințat că Tu M-ai trimis, cu alte cuvinte, că am luat trup cu bunăvoirea Ta și, făcându-Mă om, M-am arătat în lume.

„Eu pentru aceștia Mă rog, nu pentru lume Mă rog, ci pentru aceștia pe care Mi i-ai dat Mie, căci ai Tăi sunt“. (Ioan 17, 9)

Iisus se roagă pentru ucenicii Săi și repetă cuvintele: „I-ai dat Mie“ și „ai Tăi sunt“, arătând că ucenicii Lui I s-au dat de Dumnezeu și deci că ei erau prietenii lui Dumnezeu, pentru faptele lor bune. Prin aceasta se arată pe Sine că este unit cu Tatăl, iar pe ucenicii Săi că sunt vase alese. Prin cuvintele: „Nu pentru lume Mă rog“, la ce fel de lume s-a gândit Iisus? El este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29); El este curățirea de păcate a toată lumea. El s-a rugat și pentru cei care L-au răstignit, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac“ (Luca 23, 34). Cine este, așadar, lumea aceasta pentru care Mântuitorul nu se roagă? Într-adevăr, rugăciunea aceasta era numai pentru ucenicii Săi, care aveau mai multă trebuință decât alții de harul lui Dumnezeu și de putere, pentru propovăduirea cea mare a Evangheliei în toată lumea. Domnul vrea să spună că în alte rânduri M-am rugat pentru toată lumea și mai pe urmă Mă voi ruga iarăși, dar acum numai pentru ucenicii Mei aceștia, „nu pentru lume Mă rog“. Cum că El se ruga numai pentru apostolii Săi, ne-o arată înseși cuvintele Domnului Hristos, rostite după ce s-a rugat mai întâi pentru apostoli: „Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede, prin cuvântul lor, în Mine“ (Ioan 17, 20). După ce a spus că se roagă pentru apostolii Săi, Mântuitorul arată mai departe, de ce anume se roagă pentru ei.

„Și toate ale Mele ale Tale sunt și ale Tale sunt ale Mele, și Mă preamăresc întru dânșii“. (Ioan 17, 10)

Deși Tu Mi-ai dat Mie pe ucenicii Mei, ei sunt însă ai Tăi, pentru că toate ale Mele ale Tale sunt, precum și ale Tale sunt ale mele. Aceste cuvinte îl arată pe Iisus că este de o ființă și de o fire cu Tatăl. De vreme ce El zice: Toate ale Mele ale Tale sunt și ale Tale sunt ale Mele, ne arată lămurit că și ființa, și firea, și voia, și sfatul, și stăpânirea, și împărăția, și puterea, și înțelepciunea, și bunătatea, și dreptatea, și toate celelalte care sunt dumnezeiești sunt de obște și la Tatăl și la Fiul și la Sfântul Duh, afară de deosebirile ipostaselor și fețelor, pentru că Tatăl naște pe Fiul din veci și purcede pe Sfântul Duh din veci, dar nu se naște, nici se purcede. Fiul se naște din Tatăl din veci, dar nu naște, nici purcede. Așijderea Sfântul Duh purcede din Tatăl din veci, însă nu naște, nici purcede. Deci, când auzi, creștine, „Toate ale Mele ale Tale sunt și ale Tale sunt ale Mele“, să le înțelegi pe toate, afară de deosebirile – fețelor. Adăugând Mântuitorul cuvintele: „și Mă preamărește întru dânșii“, arată a patra pricină pentru care se roagă pentru ucenicii Săi. Mă rog, zice El, pentru dânșii, întâi, fiindcă cuvântul Tău au păzit; al doilea, fiindcă au crezut că de la Tine am ieșit și că Tu M-ai trimis; al treilea, fiindcă ai Tăi sunt; și al patrulea, ca să Mă preamărești întru dânșii. Dar cum poate fi preamărit Iisus în ucenicii Săi? Prin credința lor, pentru că au crezut că El este Fiul lui Dumnezeu; prin faptele cele bune ale lor, pentru că au lăsat toate și au mers după El; prin propovăduirea lor apostolică, prin care vor să întindă în toată lumea lumina cea mântuitoare a cunoștinței de Dumnezeu. El a mai adăugat și o altă cauză a rugăciunii Lui, zicând:

„Mult nu mai sunt în lume, dar aceștia sunt în lume, și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i întru numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem și Noi“. (Ioan 17, 11)

Mă rog, zice Iisus, pentru ucenicii Mei, fiindcă Eu nu mai sunt în lume; ca un om Mă duc din lumea aceasta și vin la Tine, iar ei rămân în vâltoarea acestei lumi lipsiți de călăuzirea Mea, trupească. Părinte Sfinte, păzește-i pe dânșii întru numele Tău, adică prin ajutorul și puterea Ta. Pe aceștia, pe care Mi i-ai dat Mie, adică pe ucenici, Părinte Sfinte, păzește-i, ca să fie una precum suntem și Noi; precum Noi suntem una după ființă și după fire, Eu ca un Fiu și Dumnezeu, iar Tu ca Tată și Dumnezeu, așa și aceștia să fie una în credință și dragoste. După cum Noi suntem una după voință și după sfat, tot așa și ei să fie una în mărturisirea credinței, una și aceeași să creadă și să învețe, trăind în unire și dragoste. Rugăciunea aceasta a fost auzită și împlinită, pentru ucenicii lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel învăța pe efeseni, zicând: „Silindu-vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un singur trup și un singur duh, precum și chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre“ (Efeseni 4, 3-4).

„Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam întru numele Tău pe cei ce Mi i-ai dat; și astfel i-am păzit că n-a pierit nici unul dintre ei, fără numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura“. (Ioan 17, 12)

Adică, zice Iisus, trăiam împreună cu ucenicii Mei în lume și, prin ajutorul Tău, Eu îi păzeam pe dânșii în credință și unire. Pe toți ucenicii Mei i-am păzit; nici unul dintr-înșii nu s-a lepădat de credință, nici n-a călcat poruncile dumnezeiești, nici n-a pierit, fără numai cel vrednic de pierzare, adică Iuda. Deci numai cel vrednic de pierzare, împlinindu-se Scriptura, s-a făcut vânzător al lui Hristos. Prin cuvintele: „ca să se împlinească Scriptura“ se înțelege că Scriptura s-a împlinit atunci când Iuda, din lăcomia de bani și din propria-i voință, nesilit de altceva, a trădat și a vândut pe Hristos.

„Iar acum, vin la Tine și acestea le rostesc în lume, ca să aibă bucuria Mea deplină în ei“. (Ioan 17, 13)

Iar acum, vin către Tine, zice Iisus, fiindcă se apropia vremea în care era să meargă, ca om, din lumea aceasta și să se mute la cer. El, ca Dumnezeu adevărat, putea, ca și Tatăl Lui, să păzească pe ucenicii Săi și nici nu avea trebuință să ceară acestea de la Tatăl Lui. Deoarece însă ucenicii Săi, care erau de față și-L ascultau, se întristau de despărțirea Lui cea trupească, El a cerut acestea, adăugând că grăiește acestea, ca ucenicii să aibă bucuria Sa deplină întru ei, acea bucurie despre care le-a vorbit altădată, zicându-le: „Bucuria Mea să rămână întru voi, ca bucuria voastră să fie deplină“ (Ioan 15, 11), adică bucuria pe care au avut-o apostolii din viețuirea lor împreună cu Iisus și din învățătura și minunile Lui și bucuria pe care au avut-o după ce au cunoscut și au crezut că El este Fiul lui Dumnezeu celui viu. De aceea s-a rugat Iisus pentru ucenicii Săi, ca să aibă această bucurie desăvârșită și să audă ei că și după plecarea Sa din lumea aceasta vor fi păziți și apărați de Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Amin!

Categories: Articole