Sărbătoarea Paștelui, Învierea Domnului, a fost motiv de mare bucurie pentru noi. La fel este acum cauză de bucurie inefabilă Înălțarea Sa la cer. Într-adevăr, astăzi amintim și celebrăm ziua în care natura noastră săracă a fost înălțată cu Hristos până la tronul lui Dumnezeu Tatăl, deasupra tuturor oștirilor cerești, deasupra tutu­ror ierarhiilor îngerești, deasupra înălțimii tuturor puteri­lor. Întreaga existență creștină se înteme­iază și se înalță pe o serie tainică de acțiuni divine, prin care iubirea lui Dumnezeu revelează mai mult toate minunățiile Sale. Deși este vorba despre taine care depășesc percepția umană și care inspiră o profundă teamă reverențioasă, totuși, credința nu slăbește, speranța nu se clatină, dra­gostea nu se răcește.
A crede fără a ezita în ceea ce scapă vederii materi­ale și a fixa dorința acolo unde nu se poate ajunge cu privirea este o putere a inimilor cu adevărat mari și o lumină a sufletelor puternice. De altfel, cum s-ar putea naște în inimile noastre dragostea, sau cum ar putea să fie îndreptat omul prin credință dacă lumea mântuirii ar consta numai în acele lucruri care cad sub simțurile noastre?
Pentru aceasta, ceea ce era vizibil la Răscumpărătorul nostru a trecut în riturile sacramentale. Apoi, pentru ca credința să fie mai autentică și fermă, după observarea directă a urmat magisteriul a cărui autoritate o vor urma inimile credincioșilor, luminate de lumina divină.
Această credință a crescut prin Înălțarea Domnului și a fost făcută și mai puternică de darul Duhului Sfânt. Nu au reușit să o elimine cu înspăimântarea lor nici lan­țurile, nici închisoarea, nici exilul, nici foametea sau focul, nici mușcăturile fiarelor, nici chinurile cele mai rafinate născocite de cruzimea persecutorilor. Pentru această credință, în toate părțile lumii, au luptat până la vărsarea sângelui nu numai bărbați, ci și femei; nu numai tineri, ci și tinere fecioare. Această credință i-a pus pe fugă pe diavoli, a învins boli, a înviat morți.
Chiar sfinții apostoli, în ciuda confirmării cu nume­roase minuni și chiar dacă au fost instruiți de atâtea dis­cursuri, s-au lăsat îngroziți de teribila pătimire a Dom­nului și au primit, nu fără ezitare, realitatea Învierii Sale. Însă au știut să tragă atâta avantaj din Înălțarea Dom­nului încât să schimbe în bucurie tot ceea ce le provo­case teamă mai înainte. Sufletul lor era îndreptat în între­gime spre contemplarea divinității lui Hristos, așezat la dreapta Tatălui. Nu mai erau împiedicați, datorită pre­zenței vizibile a trupului Său, să-și fixeze privirea minții în Cuvânt, care, deși a coborât de la Tatăl, nu s-a înde­părtat niciodată de El și, deși a urcat la Tatăl, nu s-a înde­părtat de ucenici.
Preaiubiților, Fiul Omului s-a făcut cunoscut chiar atunci în modul cel mai sublim și mai sfânt ca Fiu al lui Dumnezeu când a reintrat în gloria maiestății Tatălui și a început în mod inefabil să devină prezent prin divini­tatea Sa care, în omenitatea Sa vizibilă, fusese mai dis­tantă de noi.
Credința, mai luminată, a fost atunci în stare să per­ceapă în măsură tot mai mare identitatea Fiului cu Tatăl și a început să nu mai aibă nevoie să atingă în Hristos acea substanță trupească, conform căreia este inferior Tatălui. Într-adevăr, deși natura trupului a rămas în Hris­tos proslăvit, credința credincioșilor era condusă în acea sferă în care va putea să-L atingă pe Unul-născut egal cu Tatăl, nu prin contact fizic, ci prin contemplația spiritului. (Sf Leon cel Mare)

Categories: Articole