Mulți oameni, fie din neștiință, fie din vicleșug, socotesc minuni unele întâmplări care n-au în ele nimic minunat, ci sunt doar lucruri ale firii, chiar dacă ele se întâmplă destul de rar. Minunea cea adevărată nu este un lucru al firii, ci al puterii lui Dumnezeu. Când vom vedea că mișcarea cea obișnuită a firii stă pe loc, sau întârzie, sau se grăbește; când vom vedea că legile firii sunt schimbate și însușirile ei sunt înlocuite, numai atunci va trebui să înțelegem că avem în fața noastră o minune adevărată, pentru că faptul acela nu este un lucru al firii care are hotare neschimbate și neprefăcute, ci al firii, care are hotare neschimbate și neprefăcute, ci al atotputerniciei lui Dumnezeu, Care face tot ce voiește. Pentru aceasta se și deosebește o minune de alta. Una este mică, alta mare, alta și mai mare, și alta, în fine, prea mare și preaslăvită. Cu cât se schimbă mai mult ț lucrarea firii și cu cât de această schimbare sunt atinse mai multe legi ale firii când se săvârșește minunea, cu atât minunea este mai mare. Sfânta Evanghelie, care s-a citit astăzi, ne-a istorisit despre două minuni săvârșite de Domnul nostru Iisus Hristos, spunându-ne că:

„În vremea aceea a venit la Iisus un om, al cărui nume era Iair și care era mai-marele sinagogii. Și căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, că avea numai o fată, ca de doisprezece ani, și ea era pe moarte, și, pe când se ducea Iisus, mulțimile îl împresurau“. (Luca 8, 41-42)

Acest Iair, care era mai-marele sinagogii, avea numai o fată, ca de doisprezece ani, care era bolnavă pe moarte, și era gata să-și dea sufletul. Deci, venind la Iisus Hristos și căzând la picioarele Lui, îl ruga să intre în casa lui și s-o vindece. Vedem aici toată credința, nădejdea și smerenia lui Iair. El a crezut că Iisus poate să-i vindece fata. A nădăjduit că Iisus va asculta rugăciunea lui; de aceea, îndemnat de smerenie, a căzut la pământ, la picioarele lui Iisus și cu multă umilință îl ruga pe El. Iubitorul de oameni, Isus Hristos, a ascultat rugăciunea lui Iair și a plecat îndată spre casa lui, ca să-i vindece fata cea bolnavă. De aci învățăm că de trei lucruri este nevoie, ca să fie ascultată rugăciunea noastră de Dumnezeu: de credință, de nădejde și de smerenie. Pe drumul pe care mergea Iisus, spre casa lui Iair, iată însă, mulțime multă de oameni îl împresurau și-L îmbulzeau pe El.

„Și o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge și cheltuise cu doctorii toată averea ei, neputând să se vindece de către nimeni, s-a apropiat de Iisus, pe la spate, și s-a atins de poala hainei Lui și-n aceeași clipă curgerea sângelui ei a încetat“. (Luca 8, 43-44)

Femeia bolnavă, după cum mărturisesc istoricii, era de neam grec, din Cezareea lui Filip, și se numea Veronica. Suferise de boala aceasta a ei timp de doisprezece ani și își cheltuise toată avuția la doctori, care însă nu o putuseră vindeca. A auzit și ea despre Iisus și despre minunile Lui cele preaslăvite. De aceea, a venit la Iisus Hristos, amestecându-se în mulțimea de oameni și stând la spatele Lui, s-a atins de poala hainei Lui și îndată a stătut curgerea și a secat izvorul sângelui ei. A cunoscut femeia și a simțit cu trupul că s-a vindecat de suferința ei. Știința doctorilor arătase că tămăduirea ei era cu neputință. Curgerea sângelui a încetat însă, și a secat cu totul, în acel minut în care femeia bolnavă s-a atins de poala hainei Mântuitorului Hristos. Care putere a firii a oprit curgerea sângelui, care cursese timp de doisprezece ani? Nici o putere firească, ci numai puterea cea dumnezeiască a Mântuitorului a făcut aceasta.

„Atunci Iisus a zis: cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toți au tăgăduit. Petru și ceilalți care erau cu El, răspunseră: Învățătorule, mulțimile Te împresoară și Te îmbulzesc, și Tu spui: cine este cel ce s-a atins de Mine?“ (Luca 8, 45)

Cel ce știe toate întreabă cine este cel care s-a atins de El, iar cei care stăteau împrejur s-au lepădat, zicând că nimeni nu s-a atins, deci nimeni nu a văzut pe femeia care s-a atins, sau a pipăit haina Lui. Dar Petru și cei care erau împreună cu El, adică apostolii, au zis către Iisus: Învățătorule, vezi atâta mulțime de oameni care Te îmbulzesc și Te strâmtorează, și mai întrebi cine este cel care s-a atins de Tine? Ca să se arate însă credința femeii și minunea dumnezeieștii Lui puteri, și așa să creadă într-însul cei care stăteau împrejur.

„Atunci Iisus a zis iarăși: s-a atins de Mine cineva, căci am simțit puterea care a ieșit din Mine“. (Luca 8, 46)

Când se pun peste o rană sau peste un trup bolnav diferite unsori și doctorii, atunci iese dintr-însele putere nevăzută și intră în trupul care s-a uns cu ele și prin lucrarea lor îl vindecă. Poala hainei Domnului Iisus nu avea o astfel de putere, ca să intre prin mâna femeii bolnave la părțile ei vătămate. Deci, auzind pe Iisus zicând că El a simțit puterea care a ieșit dintr-Însul, să nu socotești că a ieșit putere doctoricească din haina lui Iisus Hristos și a trecut în femeia care era suferindă de curgerea sângelui și a vindecat-o pe dânsa; ci să înțelegi că Iisus, ca un cunoscător de inimi, știind credința femeii și pipăirea hainei Lui, cu puterea Sa cea atotstăpânitoare, a vindecat-o pe dânsa.

„Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând, și căzând la picioarele Lui, a spus, de față cu tot norodul, din care pricină s-a atins de El și cum s-a tămăduit numaidecât“. (Luca 8, 47)

Femeia aceasta, care nu voise să supere pe Domnul și care poate că se rușinase să-i adreseze rugămintea pe față, atingându-se în taină de veșmântul Domnului Iisus, socotea că a dobândit vindecarea numai prin atingerea ei de poala hainei lui Iisus, fără ca El să cunoască, sau să simtă aceasta. Dar, când a auzit că lucrul acesta fusese cunoscut de Mântuitorul și că fapta ei n-a rămas ascunsă, atunci, înțelegând că Iisus este atoatevăzător, s-a temut să nu fi mâniat pe Binefăcătorul ei. De aceea a venit tremurând, și, căzând la picioarele Lui, a arătat înaintea întregului popor că pricina pentru care s-a atins de El a fost aceea de a se tămădui, mărturisind în fața tuturor, că atingându-se de poala hainei Lui, s-a vindecat numaidecât de boala ei, încetându-i curgerea sângelui.

„Iar Iisus a grăit către ea: îndrăznește fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace!“. (Luca 8, 48)

Într-adevăr mare era credința ei! Fiind bolnavă și neputincioasă, a alergat la Iisus Hristos, s-a amestecat cu poporul care o îmbulzea și o împingea în lături. A crezut că se va vindeca de boala ei, numai de se va atinge de hainele Lui, căci zicea în gândul său, cum mărturisește Sfântul Evanghelist Matei: „Numai să mă ating de haina Lui și mă voi vindeca“ (Matei 9, 21). Aceasta înseamnă că nu numai prin cuvântul Lui și prin atingerea mâinilor și prin scuipatul gurii lui Iisus Hristos se vindecau cei bolnavi, ci și prin harul care era în hainele Lui. Același lucru vedem că se face și de sfinți, pentru că basmalele și ștergarele atinse de fața Apostolului Pavel, vindecau pe cei bolnavi de bolile lor (Fapte 19, 12). De aceea Biserica creștinilor dreptcredincioși a învățat întotdeauna cinstirea și venerarea nu numai a moaștelor, ci și a hainelor sfinților. Dar în timpul,

„Pe când Iisus vorbea încă, vine cineva din casa mai marelui sinagogii, și spune: a murit copila ta, nu mai osteni pe Învățătorul. Dar Iisus, auzind, a zis către Iair: nu te teme, crede numai și se va mântui!“ (Luca 8, 49-50)

Ei nu credeau că Iisus Hristos este Dumnezeu atotputernic și de aceea socoteau că poate să vindece numai pe cei bolnavi, dar nu și pe cei morți să-i învieze. Deci, murind fata cea bolnavă, a venit cineva, vreo rudenie sau vreun prieten, din casa mai marelui sinagogii, și spunându-i că fiica lui a murit, l-a sfătuit să nu mai supere pe Învățătorul, nici să-L mai aducă, în zadar, în casa lui. Auzind Iisus acestea, până să-i vorbească mai marele sinagogii și să-L, oprească de a mai „merge la bolnavă, i-a răspuns, zicând: „Nu te teme!“ și să nu te îndoiești, socotind că Eu nu am putere să înviez pe cei morți. „Crede numai“, căci dacă vei crede, fiica ta va fi mântuită, adică v-a scăpa de moarte, va învia din morți. Și îndată Iisus Hristos a pornit, cu sfinții apostoli, spre casa mai marelui sinagogii, iar mulțimea care era împreună cu El L-a urmat.

„Și intrând în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru, pe Ioan, pe Iacob, pe tatăl copilei și pe mamă“. (Luca 8, 51)

Mulțimea oamenilor, care văzuseră minunea care s-a făcut cu femeia cea cu curgerea de sânge, au venit până la casa lui Iair, ca să vadă și cele ce se vor face cu fiica lui. Deci, din această mulțime de oameni, n-a lăsat Iisus pe nimeni să intre în casă. Aceasta ne-o spune și Evanghelistul Marcu prin cuvintele acestea: „Nu a lăsat pe nimenea să meargă după Dânsul, decât numai pe Petru și pe Iacob și pe Ioan, fratele lui Iacob” (Marcu 5, 37). N-a lăsat pe cei din popor să intre în casă, ca să ne învețe pe noi să fugim de iubirea de laudă și slavă. Pe cei trei apostoli și pe părinții copilei i-a lăsat să intre, ca să mărturisească despre minune, căci dacă ar fi rămas singur în casă, cei care nu credeau că El poate să învieze copila din morți, s-ar fi îndoit, sau poate ar fi și clevetit minunea, necrezând că a înviat-o pe moartă numai cu cuvântul. Când a intrat Iisus în casă, cei dinăuntru,

„Toți plângeau și se tânguiau pentru copilă. Iisus le-a zis: nu plângeți! Că n-a murit, ci doarme; dar ei L-au luat în râs, știind bine că a murit“. (Luca 8, 52-53)

Evanghelistul Matei spune că au fost în casa lui Iair și cântătorii din fluier și mulțime multă, tulburată de moartea copilei (Matei 19, 23). De aici se vede că evreii de atunci nu chemau la morți numai femei să plângă, după vechiul lor obicei, ci și lăutari, care cântau cu fluierele cântece de jale. Toți cei ce erau acolo plângeau și jeleau. Dar, pentru ce, oare, a zis Iisus Hristos către dânșii: Nu a murit copila, ci doarme!? Pentru că voia ca toți să dea mărturie, că într-adevăr a murit, iar după învierea ei, să nu poată tăgădui că a fost moartă, atunci când El a înviat-o. Deci a suferit să-și râdă ei de Dânsul, ca să înlăture orice bănuială și orice pricină de năpăstuire și să-i înduplece pe dânșii să creadă că El este Cel atotputernic, Cel care are stăpânirea vieții și a morții. Auzindu-L grăind că nu a murit copila, ci doarme, L-au luat în râs ca pe unul care vorbea ce nu trebuie; dar, prin aceasta ei mărturiseau și mai tare că copila a murit cu adevărat.

„Atunci El, după ce i-a scos pe toți afară, apucând mâna copilei, a strigat, zicând: Copilă, deșteaptă-te!“. (Luca 8, 54)

Erau nevrednici de vederea minunii cei care cântau cu fluierele și cei care jeleau și o plângeau. Pentru aceasta Iisus i-a scos afară din casă pe toți aceștia, afară de cei trei apostoli și părinții moartei, cu care El a intrat în casă. Aceasta o mărturisește și Evanghelistul Marcu, spunând că Iisus, scoțând afară pe toți, adică pe cei ce i-a găsit în casă, a luat pe tatăl și pe mama copilei și pe cei care erau cu El, adică pe cei trei apostoli, și a intrat în camera unde era copila moartă. Pentru că tatăl copilei moarte, când a venit la Iisus, L-a rugat să vină să-și pună mâinile peste ea, ca să se tămăduiască și să trăiască, de aceea Iisus a apucat-o de mână, când a strigat-o, zicând: Copilă, deșteaptă-te!

„Și duhul ei s-a întors și a înviat îndată; și a orânduit Iisus să-i dea să mănânce. Iar părinții ei au rămas uimiți. Și Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat“. (Luca 8, 55-56)

Frați creștini, învierea morților este minunea minunilor, minunea care copleșește toate minunile. După despărțirea sufletului de trup, încetează cu totul mișcarea inimii și a sufletului viețuitor. Toate mădularele trupului sunt lipsite de puterile vieții de până aci. Trupul începe să intre în stricăciune. Sufletul cel creat de Ziditor, după ce va ieși din trup, nu poate să se mai întoarcă din nou la el, după cum ne spune psalmistul, zicând: „Omul, ca iarba; zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori! Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi, și nu se va mai cunoaște încă locul său“ (Psalm 102, 15, 16). Numai puterea cea atotputernică a Celui preaînalt schimbă, când voiește, legile firii cele neschimbate, pe care le-a dat El firii. Numai ea poruncește sufletului să se întoarcă în trupul cel mort, dând mișcare inimii și sângelui nemișcat și lucrare de viață făcătoare sufletului viețuitor al celui mort. Această întoarcere în părțile și mădularele trupului, încetează și oprește descompunerea și stricăciunea trupului celui mort. Deci toate acestea în câteva clipe le-a săvârșit glasul cel atotputernic al lui Iisus Hristos, când a zis: „Copilă, scoală-te!“ Și s-a întors în trupul ei, nu alt suflet, ci al ei, și îndată a înviat din morți. Dar, ca să nu socotească cei de față că minunea este o nălucire, Iisus a poruncit să i se dea copilei să mănânce. Părinții ei s-au înspăimântat, văzând minunea cea preaslăvită; Iisus însă le-a poruncit să nu spună nimănui ceea ce se făcuse. Iar tu, creștine, să înveți din aceasta să fugi de laudele oamenilor și de slava cea deșartă, când vei face și tu fapte bune, dovedind credința ta în Dumnezeu și dragostea ta față de semenii tăi. Iar noi toți creștinii, femei și bărbați, luând pildă de la credința cea tare în Domnul Hristos a femeii care suferea de doisprezece ani de curgerea sângelui și de la credința lui Iair, mai-marele sinagogii, care s-au învrednicit de ajutorul și mila Domnului, să întărim și noi credința noastră în Iisus Hristos și cu nădejde să ne îndreptăm rugăciunile noastre pentru tămăduirea trupurilor noastre și pentru mântuirea sufletelor noastre.

Categories: Articole