Învierea din morți a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne încredințează, mai mult decât orice altă dovadă, că El este Fiul lui Dumnezeu și Izbăvitorul a toată lumea. Iudeii, ca unii ce nu cred în Hristos, răstălmăcesc proorociile despre Dânsul, susținând, fără socoteală, că unele privesc pe Iisus al lui Navi, altele pe Solomon, iar altele pe alții. Minunile cele preaslăvite, de la zămislirea lui Hristos până la moartea și îngroparea Lui, ei socotesc că sunt asemenea cu cele ce s-au făcut de Moise, de Ilie și de Elisei. Dar, pentru Învierea cea din morți a lui Hristos, neavând un cuvânt împotrivă și negăsind nici o asemănare potrivită, aleargă la tăgăduire. lată de ce au și dat arginți ostașilor care păzeau mormântul lui Iisus, ca să mintă și să spună că ucenicii L-au furat din mormânt. Din pricina aceasta, Domnul nostru Iisus Hristos vrând să ne încredințeze de Învierea Sa cea din morți, a dat pentru dânsa multe dovezi dumnezeiești și omenești. Dintre acestea, cele mai de seamă sunt cuprinse în Evanghelia de astăzi. Deci, o, iubiții mei creștini, cu luare aminte și cu evlavie să le ascultați pe acestea, ca să vă puteți învrednici de aceeași fericire cu cei care nu au văzut Învierea Domnului, ci numai auzind, au crezut.
Iată ce ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi:
„În ziua cea dintâi a săptămânii, seara, fiind ușile încuiate, unde erau ucenicii adunați de frica iudeilor, a venit Iisus și a stătut în mijloc și a zis lor: pace vouă!“ (Ioan 20, 19)
„Ziua cea dintâi a săptămânii“ este ziua în care a înviat Domnul Iisus și de aceea ea se numește de noi creștinii „Ziua Domnului“ sau „duminica“. În această zi a duminicii, în care a avut loc învierea, seara, după apusul soarelui, a venit Domnul nostru Iisus Hristos și a intrat în casa ale cărei uși erau încuiate și unde erau ucenicii adunați, temându-se de iudeii care-i prigoneau. Dar pentru ce a venit seara și pentru ce a intrat fără să deschidă ușile? Apostolii, de frica iudeilor, se adunau mai cu seamă seara în sălașul lor. Pentru aceasta Iisus a venit seara, ca să-i afle pe toți adunați. A intrat, ușile fiind încuiate și fără să bată la ușă, ca să nu-i tulbure și să nu-i înfricoșeze pe ucenici, și mai ales, ca văzând ‘ei minunea, să creadă în Învierea Lui cea din morți, iar nouă să ne arate că El vine întotdeauna la acei oameni, care țin încuiate ușile casei sufletului lor, ca să nu intre în el păcatul. Dar, având trup omenesc, cum a trecut Domnul Hristos prin ușile încuiate? Tot așa precum a trecut și prin pântecele Sfintei Fecioare, nestricând fecioria ei; precum a umblat și a trecut marea, neafundându-se în adânc; precum a făcut atâtea minuni nenumărate, cu atotputernicia Dumnezeirii Sale. „Și a stătut în mijloc“, pentru ca toți cei ce se găseau împrejur să-L vadă fără nici o opreliște, atât pe EI, cât și mâinile și coasta Lui; „a stătut în mijloc“, ca să arate că iubește pe toți deopotrivă, că poartă grijă deopotrivă pentru toți și că deopotrivă voiește mântuirea tuturor. „Și a zis lor: pace vouă!“, pentru că pacea a desăvârșit-o EI, venind în lume. A stricat peretele cel din mijloc al vrajbei și a împăcat pe om cu Dumnezeu, „pentru că El este pacea noastră, Cel ce a făcut din cele două lumi una și peretele cel despărțitor a stricat“ (Efeseni 2, 14), De aceea, așa cum cântau îngerii, când s-a născut EI în lume: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!“ (Luca 2, 14), tot așa, când a înviat din morți, a zis către ucenicii Săi: „Pace vouă!“
„Și acestea zicând, a arătat lor mâinile și coasta Sa. Și s-au bucurat ucenicii, văzând că este Domnul“. (Ioan 20, 20)
Le-a arătat mâinile, pentru ca să vadă semnul piroanelor; le-a arătat coasta, pentru ca să cunoască împungerea suliții și să creadă că Cel ce stă în mijlocul lor este El, Cel ce a pătimit, s-a pironit și a fost împuns cu sulița în coastă. Le-a arătat mâinile ca pe niște organe ale zidirii, iar coasta ca pe un izvor al mântuirii. Deci arătarea acestor mădulare era ca un glas care zice: vedeți voi, ucenicilor, aceste mâini pironite? Acestea sunt cele care au zidit pe om! Vedeți voi această coastă rănită? Din ea a curs sângele și apa, leacurile mântuitoare ale omenirii. Mâinile lui Adam s-au întins spre mâncarea rodului pomului oprit; mâinile acestea s-au întins și pironit pe lemnul de osândă al crucii. Femeia, care a fost zidită din coasta lui Adam, fiind înșelată de șarpe, a păcătuit; coasta aceasta, fiind împunsă cu sulița, a vindecat păcatul. După ce au văzut și au cunoscut ucenicii pe Domnul, inima lor s-a umplut de bucurie mare, așa cum le spusese Mântuitorul Iisus Hristos, mai înainte de Patima Sa, zicând: „Dar iarăși vă voi vedea pe voi și se va bucura inima voastră, și bucuria voastră nimenea nu o va lua de la voi“ (Ioan 16, 22).
„Deci a zis lor Iisus iarăși: pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi“. (Ioan 20, 21)
Pentru ce Iisus, și înainte de Patima Sa, a dat ucenicilor Săi pacea Sa, zicând de două ori: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă“ (Ioan 14, 27), și după înviere, de asemenea: „Pace vouă“ și iarăși „Pace vouă?“ Noi, de multe ori,avem pace cu alți oameni, dar cu noi înșine ducem războiul patimilor noastre. Pentru aceasta Iisus a repetat darea păcii, pentru ca toți cei ce credem într-Însul să ne împăcăm nu numai cu semenii noștri, ci și cu sufletul nostru, cu trupul nostru și cu cugetul nostru. După ce Iisus a întrarmat pe ucenicii Săi cu arma cea puternică a păcii împotriva a tot războiul, i-a trimis pe ei la propovăduire în toată lumea, zicând: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi“. Cu adevărat mare, slăvită, dumnezeiască și cerească este dregătoria apostolească! Precum Tatăl, cel mai înainte de veci, a trimis pe Fiul Său cel Unul-Născut în lume, tot așa și Fiul lui Dumnezeu a trimis acum pe ucenicii Săi în lume. Dar cum L-a trimis Tatăl pe Fiul Său? Cu toată stăpânirea și puterea, precum Însuși a mărturisit, zicând: „Toate Mi-au fost date Mie de către Tatăl Meu“ (Matei 11, 27). Cu putere și stăpânire au fost trimiși și purtătorii de Dumnezeu apostoli. Pentru aceea vindecau pe cei neputincioși, goneau pe demoni, înviau pe cei morți, făceau slăvite minuni și prin învățătura lor au câștigat lumea. Pentru ce a trimis Tatăl pe Fiul? „Să binevestesc săracilor M-a trimis“, spune Iisus; „să vindec pe cei zdrobiți cu inima, să propovăduiesc celor robiți dezrobirea și celor orbi vederea, să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul milei Domnului“ (Luca 4, 18-19) Iar în alt loc, zice: „Că nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să osândească lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El“ (Ioan 3, 17). Deci, pentru aceasta au fost trimiși și purtătorii de har apostoli, ca să propovăduiască bunele vestiri de mântuire, să întoarcă lumea din înșelăciune și să ierte păcatele oamenilor. Și, deoarece numai puterea Prea Sfântului Duh dezleagă legăturile păcatelor, Hristos,
„Zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute“. (Ioan 20, 22-23)
Puterea aceasta a făgăduit-o de asemenea ucenicilor și atunci când a zis: „Amin grăiesc vouă, ori câte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer; și ori câte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer“ (Matei 18, 18.). Dar harul Sfântului Duh l-a dat Domnul Hristos apostolilor, numai după Învierea Sa, când a suflat asupra lor și a zis: „Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate: cărora le veți ține, vor fi ținute“, iar prin apostoli, Hristos dă același har tuturor urmașilor Lui, adică arhiereilor celor drept slăvitori și preoților celor binecinstitori. Această îndoită putere a arătat-o grăitorul de Dumnezeu, Pavel Apostolul, scriind către corinteni: „Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunându-vă voi și duhul meu, împreună cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, să dați satanei pe unul ca acela, spre pieirea trupului… ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus“ (I Corinteni 5, 4-5). Dar pentru ce Iisus Hristos a suflat asupra lor? Fiindcă tot prin suflare dumnezeiască a luat și omul sufletul său: „Și a suflat Dumnezeu, zice Scriptura, în fața lui, suflare de viață, și s-a făcut omul ființă vie“ (Facerea 2, 7). Sufletul omului însă a fost omorât de păcatul neascultării primilor oameni, față de porunca lui Dumnezeu. Deci a suflat asupra lor, pentru ca sufletul omului, cel omorât de păcat, să-l învieze iarăși și să-l facă primitor de harul Prea Sfântului Duh, ca să arate că El este Ziditorul, Cel ce a suflat în fața omului și i-a dat suflare de viață și că Cel ce a zidit atunci pe om, Același este și acum, când înnoiește sufletul omului.
„Însă Toma, unul din cei doisprezece, numit geamănul, nu era cu ei, când a venit Iisus“. (Ioan 20, 24)
Doisprezece apostoli a avut Domnul Iisus; singur luda, după vinderea Domnului, a căzut din dregătoria apostoliei. Erau deci numai unsprezece apostoli când a înviat Hristos din morți. Cu toate acestea evanghelistul a zis „unul din cei doisprezece“ și nu din cei unsprezece, pomenind numărul cel dintâi al apostolilor. În vremea Patimilor Domnului, toți ucenicii au fugit și s-au risipit, iar Toma, despărțindu-se atunci de apostoli, se afla încă în locul unde s-a ascuns. Și, fiindcă Toma nu s-a aflat de față când a venit Iisus,
„Spusu-i-au lui deci ceilalți ucenici: am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: dacă nu voi vedea în palmele Lui semnul piroanelor; dacă nu voi pune degetul meu în semnul piroanelor și dacă nu voi pune mina mea în coasta Lui, nu voi crede!“ (Ioan 20, 25)
Ucenicii i-au povestit lui Toma că au văzut pe Domnul cu mâinile, coasta și semnul piroanelor. Dar Toma, care a văzut oameni înviați din morți: pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain și pe Lazăr cel mort de patru 4 zile, pentru ce nu-i crede pe apostoli? El dorește să vadă și să pipăie, pentru ca propovăduirea lui să aibă „toată încredințarea, să mărturisească și să propovăduiască în lume, nu numai că a auzit, ci că a și văzut și a pipăit pe Hristos, după ce a înviat. Drept aceea, Iubitorul de oameni, Cel ce cearcă inimile, cunoscând dorința cea sfântă a lui Toma, ca să-l convingă pe dânsul și împreună cu dânsul și pe toată lumea,
„După opt zile, ucenicii Lui erau înlăuntru în casă și Toma împreună cu ei. Și a venit Iisus, fiind ușile încuiate, a stătut în mijlocul lor și a zis: pace vouă!“ (Ioan 20, 26)
Fiindcă arătarea cea dintâi a Mântuitorului a fost în ziua duminicii, tot în ziua duminicii s-a arătat și a doua oară, ca arătarea Lui să fie întru toate asemenea cu cea dintâi și Toma, văzând asemănarea amânduror arătărilor Domnului, să nu aibă nici o pricină de necredință de aci înainte. De aceea Domnul Hristos
„A zis apoi lui Toma: Adu-ți degetul tău încoace și vezi mâinile Mele; și adu-ți mâna ta și o pune în coasta Mea; și nu fii necredincios, ci credincios!“ (Ioan 20, 27)
„Domnul nostru Iisus Hristos, ca să-i arate lui Toma că pe toate le știe, ca un Dumnezeu cunoscător de inimi, îl cheamă să pipăie mâinile și coasta Sa, ca să-i arate că este gata să sufere toate pentru mântuirea unui singur suflet. Mariei Magdalenei nu i-a dat voie să-L atingă cu mâinile, după Înviere, fiindcă ea nu se curățise încă prin harul Sfântului Duh, pe care l-au primit cei ce au crezut, după Înălțarea Mântuitorului la Tatăl. Pentru aceea i-a spus ei „că încă nu M-am suit la Tatăl Meu“ (Ioan 20, 17), dar pe Toma, cel ce căuta dovada Învierii din morți și se învrednicise mai înainte de harul Sfântului Duh, când a fost făcut apostol, îl cheamă și îl îndeamnă să pipăie, zicându-i: „Adu-ți degetul tău încoace și vezi mâinile Mele; și adu-ți mâna ta și o pune în coasta Mea“; apoi l-a sfătuit: „Și nu fi necredincios, ci credincios!“
„Și a răspuns Toma și a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu!“. (Ioan 20, 28)
Câtă asemănare are mărturisirea lui Toma cu mărturisirea lui Petru, când a zis: „Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu“ (Matei 16, 16). Amândoi de o potrivă mărturisesc omenirea și Dumnezeirea lui Hristos. Amândoi mărturisesc cele două firi ale Mântuitorului, care este Dumnezeu și Om. După ce Mântuitorul nostru l-a încredințat pe Toma, întinde facerea de bine a proniei Sale dumnezeiești și la cei care’nu L-au văzut, nici nu L-au pipăit și totuși au crezut în Învierea Lui cea din morți, prin cuvintele:
„Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut; fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!“ (Ioan 20, 29)
Tomo, ai crezut pentru că M-ai văzut; ți-am arătat mâinile Mele și coasta Mea și le-ai pipăit: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!“. Zicând Domnul aceste cuvinte n-a lipsit de fericirea aceasta pe cei ce L-au văzut și au crezut și nici n-a zis măcar că aceia sunt mai fericiți decât aceștia. Mai înainte de Învierea Lui din morți a fericit pe apostoli, fiindcă L-au văzut pe El și minunile Lui, zicându-le: „Iar ochii voștri fericiți sunt că văd; și urechile voastre că aud. Adevăr grăiesc vouă, că mulți prooroci și drepți au dorit să vadă cele ce priviți voi și n-au văzut; și să audă cele ce auziți voi, și n-au auzit“ (Matei 13, 16-17). Ca nu cumva să socotim că sunt fericiți numai cei ce L-au văzut pe Iisus și au crezut și ca să arate că toți cei ce n-au văzut și au crezut sunt vrednici de aceeași fericire, a zis lui Toma: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!“. Dar cum s-au arătat semnele piroanelor și al suliței în trupul cel nestricăcios al Domnului, și cum a fost pipăit de Toma trupul cel nestricăcios? Acestea s-au făcut cu pogorământul și puterea lui Dumnezeu, pentru încredințarea Învierii Lui celei din morți.
„Multe încă alte minuni a făcut Iisus în fața ucenicilor Săi, care nu s-au scris în cartea aceasta“; (Ioan 20, 30)
Este vorba aici de minunile săvârșite după Înviere, numai înaintea ucenicilor Săi, nu și despre cele săvârșite înainte de Înviere, atât în fața ucenicilor, cât și înaintea altor oameni. Evanghelistul Ioan nu amintește în Evanghelia sa de minunile săvârșite de Iisus după Învierea Sa din morți, în fața ucenicilor Săi, cum amintesc ceilalți evangheliști. Evanghelistul Matei ne povestește de cutremurul cel mare și de îngerul cel purtător de lumină care a răsturnat piatra de pe ușa mormântului; Evanghelistul Luca, despre convorbirea sa cu Hristos, după ce a înviat, când Iisus mergea cu Luca și Cleopa spre Emaus, spunând că le ținea ochii lor ca să nu-L cunoască pe El și apoi s-a făcut nevăzut de dânșii. Evanghelistul Ioan n-a scris despre aceste minuni. Au fost și alte multe minuni, care nu s-au scris de nici unul dintre evangheliști, cum arată în alt loc Sfântul însuși, prin aceste cuvinte: „Sunt încă și alte lucruri “pe care le-a făcut Iisus, care dacă s-ar fi scris cu deamănuntul, socotesc că nici în lumea toată n-ar fi putut să încapă cărțile ce s-ar fi scris“ (Ioan 21, 25). Dar acestea pentru ce le-a scris?
„Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și crezând, viață să aveți în numele Lui“. (Ioan 20, 31)
Deci acestea s-au scris ca să credem că Iisus este. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și noi, cei ce nu L-am văzut și am crezut, și mântuindu-ne „în numele Lui“, să dobândim viața cea fericită și fără de moarte.
Categories: Articole