Menu Home

Duminica înfricoșătoarei judecăți. Omilie

Sfânta Evanghelie ne spune că Cel Unul-Născut, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, va veni iarăși pe pământ, dar nu cum a venit întâi, smerit și umil, ci cu slavă multă și cu mare strălucire dumnezeiască. Și va veni, nu ca să mântuiască lumea, ca mai înainte, ci ca să judece pe toți oamenii, pe cei vii și pe cei morți; să dea celor care au făcut cele bune Împărăția cea veșnică, iar celor care au făcut cele rele, osânda cea veșnică. Învățătura aceasta despre cea de-a doua și slăvită venire în lume a Domnului Hristos, o mărturisim toți creștinii, în Simbolul credinței noastre, care zice: „Și iarăși va să vie cu slavă să judece vii și morții, a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit“. Vorbind despre Împărăția cerurilor, Iisus Hristos a asemănat-o printre altele cu cele zece fecioare, care luându-și candelele lor, au ieșit întru întâmpinarea Mirelui. Când a venit Mirele, au intrat cu El, la nuntă, numai cele cinci fecioare, care au avut untdelemn în candele, iar celelalte cinci au rămas afară în întuneric, fiindcă n-au avut untdelemn în candelele lor. Spunând oamenilor pilda aceasta. Domnul Hristos a încheiat-o cu cuvintele: „Drept aceea, privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul, când vine Fiul Omului“! (Matei 25, 13). După aceasta continuând,

„Domnul a zis: când va veni Fiul Omului întru mărirea Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe scaunul slavei Sale“. (Matei 25, 31)

Domnul și Mântuitorul Hristos nu ne-a arătat nici în care parte a pământului va veni, nici unde va pune scaunul slavei pe care va sta, când va judeca lumea. Dar unii, citind capitolele 5 și 4 din proorocul Ioil și mai cu seamă capitolul 4, versetul 12, care spune: „Să pornească toate neamurile și să vină în valea lui Ioasaf, fiindcă acolo voi ședea la judecată cu toate popoarele dimprejur“ (Ioil 4, 12), ca și versetul 14, care spune: „Mulțimi de popoare, în cete, se apropie… în Valea judecății… Căci aproape este ziua Domnului, în Valea Lui (Ioil 4, 14), adică în Valea lui Ioasaf sau Valea Pârâului Cedrilor, unde Iisus a fost trădat și prins, acolo zic ei că va fi locul unde se va pogori Domnul și va pune scaunul slavei și al judecății Sale celei înfricoșate. Domnul a arătat slava cu care va veni a doua oară, ca să nu socotim că și la a doua venire va fi smerit și neînsemnat, ca la cea dintâi venire. La cea dintâi venire s-a arătat prunc înfășat și pus în ieslea dobitoacelor. La cea de a doua venire se va arăta Dumnezeu preaslăvit și șezând pe scaunul judecății. Slava și strălucirea venirii Dreptului Judecător o descrie mai pe larg sfântul prooroc Daniil, zicând: „Privii până când fură puse jilțuri și s-a așezat Cel vechi de zile: îmbrăcămintea Lui albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; jilțul Său, flăcări de foc: roatele lui, foc arzător. Un pârâu de foc se vărsa și ieșea din el; mii și mii îl slujeau și zeci de mii stăteau gata înaintea Lui! Judecătorul se așeză și cărțile fură deschise“ (Daniil 7, 9-10)

„Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul pe oi dintre capre, și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga“. (Matei 25, 32-33)

Toate neamurile, adică toți oamenii care s-au născut de la Adam până în ceasul acela, se vor aduna și vor sta înaintea curții de judecată a Judecătorului celui drept, care va întocmi hotărârea Lui cea dreaptă. Și atunci va despărți Judecătorul pe cei drepți dintre cei păcătoși, precum desparte păstorul oile dintre capre, și va pune de-a dreapta pe cei drepți, pe care-i numește oi, pentru blândețea avută în viață, iar de-a stânga pe cei păcătoși, pe care i-a numit capre, pentru sălbăticia și neastâmpărul la rele.

„Atunci va zice Împăratul, celor de-a dreapta Lui: veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați adus la voi; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați căutat; în temniță am fost și ați venit la Mine“. (Matei 25, 34-36)

Binecuvântați îi numește Dumnezeu pe cei drepți. Iar cuvântul: „moșteniți“ înseamnă apropierea lui Dumnezeu de cei drepți, socotindu-i ca pe niște rude apropiate, care-l moștenesc Împărăția, care este pregătită lor de la întemeierea lumii. Prin pregătirea acestei Împărății de la întemeierea lumii pentru cei drepți, se arată nu numai iubirea de oameni cea nemăsurată a lui Dumnezeu, ci și cinstea de care se bucură omul. Hotărârea pentru își cei drepți cuprinde însă și pricina pentru care ei moștenesc această Împărăție, pentru că flămând fiind, zice Dreptul Judecător, M-ați hrănit; însetat fiind, M-ați adăpat; străin fiind, M-ați primit; gol fiind, M-ați îmbrăcat; bolnav fiind, M-ați căutat și în temniță fiind, ați venit la Mine.

Din cuvintele acestea înțelegem că șase sunt chipurile pe care iubirea și milostivirea celor drepți le îmbracă, în viața aceasta pământească, față de semenii lor: hrănirea semenilor săraci și lipsiți; adăparea celor însetați; primirea și adăpostirea celor străini; îmbrăcarea celor goi; îngrijirea bolnavilor și împărtășirea suferințelor și necazurilor celor din nevoi. Dar chipurile acestea de iubire și de milostivire se pot arăta nu numai cu privire la suferințele trupești ale semenilor, ci și cu privire la nevoile lor duhovnicești. Astfel, prin învățătura Sfintei Evanghelii, ei ajută sufletele celor care sunt înfometate, nu de pâine, ci de a auzi cuvântul lui Dumnezeu. Prin învățătura credinței, cei drepți adapă pe cei însetați de graiurile învățăturii despre viața cea veșnică și de apa cea vie și mântuitoare. Prin căldura râvnei lor către Dumnezeu, ei chemau cu dragoste sub acoperământul Bisericii pe cei străini și îndepărtați de ea. Prin făgăduința bunătăților celor veșnice, îmbracă în veșmântul veseliei și în haina mântuirii pe cei goi de fapte bune. Prin sfătuirea lor, drepții întăresc și împuternicesc pe cei bolnavi, adică pe cei slabi în credință, purtându-le neputințele lor, iar prin graiul lor cel plin de înaltă trăire duhovnicească, pe cei care zac în întunericul păcatului, îi luminează cu lumina cuvântului lor.

„Atunci drepții îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Când, iarăși, Te-am văzut străin și Te-am adus la noi, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: adevăr grăiesc vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, mai mici, Mie Mi-ați făcut“. (Matei 25, 37-40)

Fapta cea bună a smereniei rămâne și după moarte neștearsă. De aceea drepții, precum ascundeau de oameni faptele lor cele bune, așa și înaintea lui Dumnezeu, smerindu-se, nu vor spune că au fost milostivi. Deși ei știu că binefacerea către cei săraci se aduce lui Dumnezeu, ei se vor lepăda, zicând că niciodată nu L-au hrănit și nici altceva n-au făcut Domnului și Împăratului slavei. Domnul a pus în gura drepților aceste cuvinte ale smereniei, pentru ca să cunoaștem, din răspunsul Lui, că orice vom face celui sărac, aceasta o facem lui Hristos însuși, după cum Însuși ne spune: „Adevăr grăiesc vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, mai mici, Mie Mi-ați făcut“. Îi numește frați pe cei săraci, pentru că s-a făcut om și a sfințit firea cea omenească și nu se rușinează a-i numi pe dânșii frați, zicând: „Spune-voi numele Tău fraților Mei“ (Evrei 2, 11-12). „Mai mici“, i-a socotit pe săraci, fie pentru starea lor materială, fie pentru smerenia gândului și purtării lor. Acestea le-a hotărât Domnul și le-a grăit pentru cei drepți. Să ascultăm, acum, ce va hotărî Domnul, la dreapta Judecată asupra celor păcătoși.

„Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați adus la voi; gol și nu M-ați îmbrăcat, bolnav și în temniță și nu M-ați cercetat“. (Matei 25, 41-43)

La trei chinuri mari sunt supuși păcătoșii prin hotărârea lui Dumnezeu: la despărțirea de Dumnezeu, prin cuvintele: »Duceți-vă de la Mine blestemaților“; la focul cel desăvârșit prin cuvintele: „în focul cel veșnic“; la petrecerea împreună cu diavolii, prin cuvintele: „care este gătit diavolului și îngerilor lui“. Toate trei sunt atât de grele, de chinuitoare și însoțite de cel mai greu cuvânt: „blestemaților“. Dumnezeu a pregătit oamenilor de la începutul lumii Împărăția Sa, iar nu suferință și chinuire; locul de chinuire l-a pregătit pentru diavoli, după cum Însuși spune: „Duceți-vă în focul cel veșnic care este gătit diavolului și îngerilor săi“. Când oamenii se fac nemilostivi, ca diavolii, și nu miluiesc de loc pe cei săraci, atunci și ei se osândesc împreună cu diavolii cei nemilostivi, în focul cel veșnic. Pentru aceasta zice Dreptul Judecător către cei nemilostivi: vă osândesc pe voi, pentru că „flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați adus la voi; bolnav și în temniță și nu M-ați cercetat“.

„Atunci vor lua și ei cuvântul și vor zice: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare și nu Ți-am slujit Ție? El însă le v-a răspunde și le va zice: adevăr grăiesc vouă, întrucât nu ați făcut unuia dintre acești mai mici, nici Mie nu Mi-ați făcut“. (Matei 25, 44-45)

Aceștia, care răspund Dreptului Judecător, sunt călcătorii de lege și păcătoșii; nu necredincioșii, ci din rândurile credincioșilor. Necredincioșii nu vin la Scaunul de Judecată, ci soarta lor va fi aceea a tuturor celor ce nu au crezut în Iisus Hristos. Care dintre credincioși nu știe că cel care miluiește pe sărac, miluiește pe Însuși Iisus Hristos? Nimeni! Deci răspunsul păcătoșilor este o îndreptățire mincinoasă și vicleană. Dar la această înfricoșată curte de judecată, minciuna și vicleșugul n-au nici o putere. De aceea îndreptățirea păcătoșilor va rămâne nefolositoare și se va împlini hotărârea cea dreaptă a lui Dumnezeu, care spune:

„Și vor merge aceștia la pedeapsa veșnică, iar drepții la viața veșnică“. (Matei 25, 46)

Cuvântul acesta: „Vor merge aceștia“, adică păcătoșii „la pedeapsa veșnică“, astupă gura celor nesocotiți, care zic că pedeapsa are un sfârșit. Dacă milostivirea lui Dumnezeu, pentru osteneala cea vremelnică prin săvârșirea faptelor bune, dăruiește Împărăția veșnică celor drepți, dreptatea Lui însă pedepsește veșnic pe cei păcătoși, pentru desmierdările lor vremelnice în păcate. Dacă ar fi fericit cu slavă veșnică pe cei drepți și ar fi pedepsit vremelnic pe cei păcătoși, ar fi lucrat numai milostivirea Lui, iar dreptatea Lui ar fi rămas neîndeplinită. Dar aceasta este cu neputință, căci pe cât Dumnezeu este de milostiv, pe atât este și de drept. Nemărginită este și milostivirea, nemărginită este și dreptatea. Iar când sunt veșnice și Împărăția și pedeapsa, atunci deopotrivă s-au împlinit și milostivirea și dreptatea. Atunci se împreună milostivirea și mila cu judecata și dreptatea, după cum grăiește psalmistul David, zicând: „Mila și dreptatea Ta voi cânta Ție Doamne. Cânta-voi și voi merge, cu pricepere. în calea fără prihană. Când vei veni la mine? Umblat-am întru nerăutatea inimii mele, în casa mea“ (Psalm 100, 1-3).

Categories: Articole

plevna

Sari la conținut