În acest an, 2023, calendarul a facilitat ca în duminica a doua a Marelui Post, din ciclul Triodului,  să se suprapună cu pomenirea Sfântului Simeon Noul Teolog, din ciclul mineal.

Cu acest binecuvântat prilej sunt demne de rememorat principalele puncte comune ale vieții și lucrării acestor eminenți părinți isihaști.

1. Înzestrarea cu o capacitate intelectuală superioară cultivată în școli

Din biografia Sf. Simeon Noul Teolog aflăm că se naște în anul 949, provenind dintr-o familie nobilă din Galatia Paflagoniei. Trimis la Constantinopol, în grija unui unchi al său, cu o poziție importantă la Curtea imperială, a absolvit toate studiile de care avea nevoie, fără a acorda o importanță prea mare studiului culturii eline profane sau retoricii, el având alte căutări. Cei din familie îi prevedeau un destin măreț în diferite funcții la palat, însă el năzuia spre altceva. Așa se face că la vârsta de numai paisprezece ani încearcă să se retragă în Mănăstirea Studion și să se așeze sub îndrumarea lui Simeon Evlaviosul, părintele duhovnicesc, ce-i va marca întreaga viață duhovnicească.

Sf. Grigorie Palama se naște în anul 1296 la Constantinopol în familia lui Constantin și Kali, părinții cucernici a cinci copii. Consilier apropiat al împăratului Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328), pedagog al viitorului împărat Andronic al III-lea, tatăl Sf. Grigorie câștigă prețuirea basileului „datorită curăției sale sufletești și a felului său de a avea privirea ațintită doar spre sine și spre Dumnezeu”. Nu fără temei, demnitarii imperiali aveau să-i eticheteze pe urmașii lui Constantin drept „copiii sfântului”. Rămas orfan de tată la doar 7 ani, Grigorie se bucură de o educație aleasă la palatul imperial distingându-se la vârsta de 17 ani prin elocința discursului său pe marginea Tratatului de logică al lui Aristotel, expus într-o dispută publică în prezența împăratului, la care dascălul său avea să remarce: „Însuși Aristotel dacă ar fi fost prezent și l-ar fi auzit pe acesta, cred că l-ar fi lăudat nu puțin”. Însetat de „adevărata filosofie a creștinismului”, după terminarea studiilor, Grigorie se va lepăda de scriitoriceasca dorință și căutare lumească, dedicându-se aprofundării scrierilor ascetice și duhovnicești ale Sf. Părinți, pe care le găsea în biblioteca tatălui său, preferând să se supună unor renumiți părinți și învățători ai virtuților, și, mai ales, celor mai distinși și cunoscuți duhovnici care veneau din Sf. Munte Athos.

2. Evlavia timpurie și căutarea asiduă a unui părinte duhovnicesc

Din tinerețe, Simeon l-a admirat și „s-a supus o dată pentru totdeauna bătrânului (Simeon Studitul supranumit cel Evlavios) al cărui rob se socotea, gata să-l asculte cu bucurie și degrabă, chiar dacă i-ar fi poruncit să se arunce într-un cuptor încins sau în fundul mării. Săvârșind ascultările cele mai de jos și mult ostenindu-se, nu neglija deloc posturile și privegherile: știa folosul lor și le urma fără nici o reținere. Bătrânul însă, pentru a-i tăia voia, îi poruncea adeseori să facă exact pe dos, obligându-l să mănânce și să doarmă. Era o mare nevoință pentru Simeon, însă el îndura aceste încercări felurite, căci în înțelepciunea lui dumnezeiescul părinte ba îl încerca cu umilințe și cu osteneli, ba îl cinstea și îl lăsa să se odihnească; făcându-l să se folosească din amândouă părțile, opunându-se voii sale.”[i] Confirmată fiind de Sus sfințenia dascălului duhovnicesc, prin vederea lui în Lumină, Noul Teolog își va venera, cu multă dragoste duhovnicul ca pe un sfânt chiar înaintea hotărârii formale a Bisericii. De aici au izvorât neliniști și exil, dar în lumina suprafirească nu este amăgire.

Și Sf. Grigorie simțea din adolescență multă atracție pentru viața și meditația religioasă. Purtând-se cu gândul să intre în viața monahală, începu încă de pe când era în lume să ducă un regim de asceză aspră, postind, veghind mult, hrănindu-se numai cu pâine și apă, stăpânindu-și faptele, deși era în floarea tinereții. Cel mai bun învățător întru aceasta i-a fost Teolipt, care ajunsese, după ce trăise mai întâi în Athos, mitropolit al Filadelfiei. De la acela a deprins disciplina vegherii și a rugăciunii mintale, progresând mult în exercițiul lor încă pe când era în lume. Astfel, înainte de a exista teologia Sfântului Ierarh Grigorie Palama, a existat ascultarea desăvârșită față de părintele său duhovnicesc, viața lui plină de „post, priveghere, trezvie și rugăciune neîncetată”. Ajuns la Sfântul Munte se atașează bătrânului Nicodim, vestit pentru viața lui contemplativă, de la care aprofundează practica rugăciunii neîntrerupte. Murind după trei ani bătrânul său, Grigorie merge la Marea Lavră exersând și mai mult practica virtuților călugărești în cadrul obștii. După alți trei ani se pune, într-un loc retras, sub ascultarea unui monah Grigorie, originar din Constantinopol, vestit în practica isihiei, a înfrânării și în contemplație, a cărui viață sfântă a fost confirmată imediat după moarte prin multe minuni.

3. Racordarea dinamică la Sfânta Tradiție

Ceea ce a surprins, a nedumerit sau a tulburat pe unii dintre contemporanii sau ascultătorii Sfântului Simeon a fost îndrăzneala, fermitatea și profunzimea cu care el întruchipa toată credința teoretică a Ortodoxiei contemporane lui și cu care chema la trăirea concretă și continuă a acesteia, dându-se pe sine mărturie și exemplu.

În ceea ce privește legătura dintre Sfântul Simeon și Părinții ce îl preced, se poate afirma că doctrina simeoniană despre vederea luminii prin rugăciune are cu siguranță o preistorie în literatura patristică, îndeosebi în scrierile Sfinţilor Evagrie, Macarie, Maxim Mărturisitorul și Isaac Sirul. Totuși Sfântul Simeon era în general independent de toți prin felul în care a tratat tema vederii luminii, întotdeauna bazându-se pe propria experiență. El a fost primul autor bizantin pentru care vederea luminii supraluminoase era scopul principal al tuturor strădaniilor ascetice și faptelor bune și care a afirmat cu siguranță nemaiîntâlnită că asceza și rugăciunea duc la îm­păr­tășirea din Lumina dumnezeiască.

„Metoda sfintei rugăciunii”, așa cum o găsim redată în Filocalie, atribuită Sf. Simeon Noul Teolog, precizează de la început că, pentru înălțarea către contemplația mistică, e nevoie de două lucruri: asceză și rugăciune. Una fără alta nu sunt eficace, ambele completându-se așa cum trupul se completează cu sufletul. Asceza se opune păcatului, rugăciunea, extermină păcatul. Asceza, denumită „metodă” și „atenție”, este contribuția voinței omenești la opera desăvârșirii. Rugăciunea este contribuția lui Iisus Hristos care, e împreună lucrător în orice strădanie duhovnicească spre plenitudinea desăvârșirii. Atenția și rugăciunea constituie deci poarta „vieții” și „a morții” în sensul că, dacă le realizăm, atingem perfecțiunea, iar de nu, rămânem robi păcatului, deci ai morții.

Sfântul Grigorie Palama, departe de a fi autorul unei doctrine noi, nu este nici el decât un martor al Tradiției, în aceeași măsură ca și Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie sau Sfântul Maxim. Caracterul personal al învățăturii sale se datorează mai ales accentului special pe care-l pune el pe unele puncte de doctrină întâlnite totuși și la alți Părinți ai Bisericii, și poate manierei lui îndrăznețe și categorice de a ridica probleme care depășesc înțelegerea omenească.

4. Moștenirea impresionantă lăsată Bisericii

Sfântul Simeon a fost părinte duhovnicesc pentru mulți monahi și creștini laici, iar prin învățăturile și exemplul său de viață a contribuit la reînnoirea vieţii duhovnicești a epocii. Personalitate puternică, Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață despre importanţa vederii luminii necreate a slavei dumnezeiești, ca lucrare a harului, a trezviei și a rugăciunii neîncetate în viaţa duhovnicească, osteneli duhovnicești ce pot fi practicate nu doar de monahi, ci de orice creștin care nu doar „crede în Hristos” ci îl „crede pe Hristos”. Învățăturile neprețuite ale Sf. Simeon despre tainele rugăciunii minții și despre lupta duhovnicească i-au adus numele de „Noul Teolog.” Unele dintre ele păreau ciudate și de neacceptat pentru contemporanii săi, drept pentru care trei secole au fost uitate, însă redescoperite de isihaștii secolului al XIV-lea vor sta la temelia sintezei palamite.

Pentru viaţa sa curată și pentru profunzimea învățăturilor sale, Sfântul Grigorie Palama a fost numit „teologul luminii dumnezeiești” sau „teologul harului”. El a sintetizat învăţăturile scripturistice şi patristice referitoare la vederea luminii necreate, ca o mărturie durabilă și a definit isihasmul ca fiind o învățătură fundamentală a Bisericii Ortodoxe. Contribuția sa hotărâtoare la fundamentarea dogmatică a isihasmului a făcut ca rodul rugăciunii neîncetate, vederea luminii, să fie nu o exaltare a unor monahi inculți ci o autentică și organică lucrare și rod al Ortodoxiei.

Categories: Articole