Domnul nostru a fost zdrobit de moarte, dar, la rândul său, El a călcat-o în picioare ca pe o stradă bătătorită. S-a supus morții în mod spontan, a acceptat voluntar moar­tea, pentru a distruge acea moarte care nu voia să moară. Într-adevăr, Domnul nostru a ieșit pur­tând crucea pentru că așa a voit moartea. Însă, pe cruce, prin strigătul Său, i-a scos pe morți afară din iad, chiar dacă moartea încerca să se opună.
    Moartea L-a ucis în trupul pe care El îl asumase. Însă cu aceleași arme El a triumfat asupra morții. Divinitatea s-a ascuns sub omenitate și s-a apropiat de moarte, care a ucis și care, la rândul său, a fost ucisă. Moartea a ucis viața naturală, dar a fost ucisă de viața supranaturală.
    Și cum moartea nu putea să înghită Cuvântul fără trup, și nici iadul nu-l putea primi fără carne, El s-a născut din Fecioară, pentru a putea coborî prin inter­mediul trupului în împărăția morților. Însă o dată ajuns acolo cu trupul pe care Îl asumase, a distrus și a risipit toate bogățiile și toate comorile iadului.
    Hristos a venit la Eva, născătoarea tuturor celor vii. Ea este via al cărei gard a fost deschis chiar de moarte prin mâinile aceleiași Eve care, pentru aceasta, trebuia să guste roadele morții. Eva, mama tuturor celor vii, a devenit și cauză de moarte pentru toți cei care trăiesc.
    Apoi a înflorit Maria, viță nouă în locul vechii Eve, și în ea și-a luat locuință viața cea nouă, Hristos. S-a întâmplat atunci că moartea s-a apropiat de El pentru a-L devora cu obișnuita sa siguranță și inevitabilitate. Însă nu și-a dat seama că în fructul muritor, pe care îl mânca, era ascunsă Viața. Aceasta a cauzat sfârșitul morții devora­toare. Moartea L-a înghițit fără nici o teamă și El a eliberat viața și, prin ea, mulțimea oamenilor.
    A fost foarte puternic Fiul tâmplarului, care a purtat crucea Sa deasupra iadului care înghițea totul și a trans­ferat neamul omenesc în casa vieții. Și cum din cauza lemnului neamul omenesc căzuse în aceste locuri subte­rane, pe un lemn a trecut în locuința vieții. De aceea, în acel lemn în care fusese altoit un vlăstar amar, a fost altoit un vlăstar dulce, ca să-l recunoaștem pe Acela căruia nu-i poate rezista nici o creatură. (Sf Efrem Sirul)

Categories: Articole