„Noi slăvim două lucrări naturale [unite] fără divizare, fără schimbare, fără împărțire, fără contopire în Același Domn al nostru lisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, adică o lucrare divină și o lucrare omenească, după cum afirmă lămurit de Dumnezeu cuvântătorul Leon: „Căci fiecare chip lucrează în comuniune cu celălalt ceea ce-i este propriu, Cuvântul lucrând cele proprii Cuvântului, iar trupul săvârşind ce este al trupului”. Fiindcă, desigur, „nu vom admite o singură lucrare naturală a lui Dumnezeu și a făpturii, pentru ca nu cumva să ridicăm făptura în ființa divină, nici să reducem ce este caracteristic firii divine la ceea ce este potrivit făpturii. Deoarece cunoaștem că [atât] minunile, [cât] și pătimirile sunt ale Unuia și Aceluiași, conform uneia sau alteia din firile din care este alcătuit și în care Își are existenţa“, așa cum a spus dumnezeiescul Chiril.

Așadar, păzind întru totul „fără contopire” şi „fără divizare”, mărturisim totul în puține cuvinte: crezând că Unul din
Sfânta Treime este chiar şi după Întrupare Domnul nostru lisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, afirmăm că cele două naturi ale Sale strălucesc în unicul Său Ipostas, în care a arătat, de-a lungul întregii Sale locuiri iconomice în lume, atât minunile, cât și pătimirile, nu în închipuire, ci în adevăr, deosebirea dintre naturi fiind cunoscută în același unic Ipostas după faptul că fiecare natură voiește și lucrează cele proprii ale sale în comuniune cu cealaltă; în acord cu această învăţătură, slăvim două voințe și două lucrări naturale, împreună-lucrătoare spre mântuirea neamului omenesc. (Hotărârea dogmatică a Sinodului VI ecumenic)

Dumnezeu eşti şi om, adeverind numirile cu lucrurile; că ai venit la mormânt cu trupul, Cuvinte, şi ca un Dumnezeu ai sculat pe mortul cel de patru zile.

Săvârşind lucrări îndoite, ai arătat doimea firilor Tale, Mântuitorule; că Dumnezeu eşti şi om.
Cu toate că eşti adâncul cunoştinţei, ai întrebat: Unde este pus mortul ? Voind să înviezi, Dătătorule de viață, pe cel ce zăcea mort.

Mutându-Te prin locuri ca un om, Te-ai arătat cuprins, Cela ce plineşti toate, ca un Dumnezeu necuprins.

Cela ce eşti necuprins, făcându-Te cuprins după trup, venind în Betania ca un om, Stăpâne, ai lăcrimat pentru Lazăr; iar ca un Dumnezeu voind, ai înviat pe cel mort de patru zile.

Lăcrămând ca un om, Îndurate, ai înviat pe cel din mormânt, ca un Dumnezeu; şi liberându-se, din iad Lazăr, a strigat : Bine eşti cuvântat, Doamne Dumnezeule, în veci.

Ca un om, de mormânt ai întrebat; ca un Făcător, pe cel mort l-ai înviat cu stăpânească porunca Ta; de carele iadul s-a spăimântat, de cel ce striga Ţie: Lăudaţi pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Ca un muritor ai întrebat, iar ca un Dumnezeu ai înviat cu cuvântul pe cel mort de patru zile. Pentru aceasta Te lăudăm şi Te preaînălţăm întru toţi vecii.

Umblat-ai şi ai lăcrimat şi ai vorbit, Mântuitorul meu, arătând lucrarea Ta cea omenească; iar cea dumnezeiască o ai dovedit, înviind pe Lazăr.

Lucrat-ai negrăit, Stăpâne, Mântuitorul meu, a mea mântuire, după amândouă firile Tale, cu voia Ta cea singură prin sine puternică.

Învierea şi viaţa oamenilor fiind Tu, Hristoase, ai venit la mormântul lui Lazăr, adeverindu-ne două firi ale Tale, îndelung-Răbdătorule. Că din Fecioară curată ai venit, Dumnezeu şi om; căci ca un om ai întrebat : Unde s-a îngropat ? Iar ca un Dumnezeu ai înviat, cu voia Ta cea de viaţă aducătoare, pe cel mort de patru zile. (Cântări la Sâmbăta lui Lazăr)

Categories: Articole